Prăpastia dintre generații

În apropierea biroului meu este un parc de copii. La prânz vin aici adolescenți. Se dau în leagăne, fumează, beau bere (uneori) și vorbesc despre chestiile care îi preocupă (întotdeauna). În general despre școală, despre nedreptățile profesorilor, despre bullyingul colegilor, despre faptul că adulții (mai ales părinții și profesorii) n-au suficient timp să-i asculte și să le pese cu adevărat. Mai vorbesc despre filme, concerte și “ce căcat facem cu viața noastră, bro!?” Nu prea vorbesc politică, dar nici nu sunt indiferenți la ce se întâmplă în jurul lor. Fac glume cu “don’t be like veorica” și “altă întrebare”. Uneori vorbesc despre plecat din țară, alteori vor să rămână aici, să contribuie și ei la schimbare. “Trebuie implicare, bro! Nu tolerăm orice bullshit ne dau ăștia să înghițim”.

Dar cel mai mult vorbesc despre dragoste. O scriu pe bănci și o arată în public. Nu sunt timizi, nu au o problemă cu intimitatea. Puțin le pasă de ceea ce spun alții despre ei. S-au obișnuit atât de tare să fie judecați întotdeauna pe negativ, încât sunt surprinși când primesc un feedback pozitiv.

De fapt așa am și intrat în vorbă cu ei. “Nu-i așa, duamnă, că suntem golani? Uite, o ardem cu țigarea și cu berea, când ar trebui să fim la bibliotecă să citim, să ne cultivăm” – mi-au zis ei râzând, privindu-mi suspicioși reacțiile. Eu mă dădeam tare în leagăn, trăgând cu urechea la poveștile lor. Râdeam uneori prea zgomotos la unele replici smart, așa trebuie să mă fi dat de gol.

Le-am spus că singura diferență dintre mine (acu’ 20 de ani când eram prin liceu) și liceenii de azi e marca hainelor (că până și moda e la fel în ultimii ani), absența telefoanelor mobile și locul unde ne întâlneam după școală. Noi o ardeam cu bere și cu țigari în spatele unui garaj amărât, dar comportamentul și discuțiile noastre erau identice. Sau nu chiar, că noi nu vorbeam deloc politică. Nici măcar nu știam cum îl cheamă pe premier și nici măcar nu ne păsa.

Există un spațiu comun în care se regăsesc adolescenții din toate timpurile. Un spațiu comun format din problemele pe care le discută, modul în care integrează realitățile pe care le trăiesc și visele pe care le proiectează în viitor. Asta am învățat în ultimele luni de la adolescenții mei de la bibliotecă. Restul sunt doar mici detalii.

Adolescența este o stare. Nu înțeleg (încă) cum poți s-o pierzi atunci când ai trăit și tu în ea. Nu înțeleg (încă) cum poți s-o judeci atât de asupru, trecând-o prin filtrele și exigențele vieții tale de adult. Nu înțeleg (încă) cum de nu poți să te pui în adidași de adolescent și nu poți să vezi și perspectiva lui vis-a-vis de-o perioadă atât de tumultoasă. Nu pot să înțelge (încă) cum poți da sentințe definitive și irevocabile (este superficial, incult, exemplu negativ etc.) pentru un adolescent care este într-o continuă creștere, asimilare, transformare, un adolescent care peste câteva luni poate deveni exact opusul a ceea ce este astăzi. Oare când am uitat că adolescența e vârsta rebeliunii, a experimentelor și-a transformărilor spectaculoase?

Am înțeles că mulți adulți au făcut zilele astea cu Selly exact lucrurile de mai sus. Chiar înainte de-a citi integral și a rumega puțin Selly Supreme, articolul scris de Irina Tacu pentru Decât o Revistă (DoR).

Recunosc, habar n#aveam despre existența lui Selly. Adolescenții din parc nu prea vorbesc despre el. Nici cei de la bibliotecă. L-am descoperit în DoR și două zile la rând am râs în hohote urmărindu-i postările. Îmi place naturalețea lui. Și umorul. Dar, mai ales, curajul de-a fi el însuși, sincer și asumat. E argint viu, băiatul ăsta. Trece prin viață transformând tot ce atinge. Are o maturitate pe care mi-aș fi dorit s-o am și eu la vârsta lui. Și resurse care nu existau pe vremea mea. Și mă bucur că nu existau. Conștientizez că eu n-aș fi rezistat la valul ăsta de ură, dacă eram zilele astea în adidașii lui. Și probabil nici la alte presiuni cu care Selly jonglează zilnic.

Am înțeles că scandalul mare a izbucnit pe legitimitatea unui personaj precum Selly de-a merita să fie subiect de portret de 30 de pagini într-o revistă atât de elitistă precum DoR. Din punctul meu de vedere are toate motivele să apară aici. Ceea ce nu înțeleg este atitudinea asta superior-intelectuală cu care generația mea (35 plus) îl tratează pe acest puști.

Când am devenit oare atât de acri, atât de perfecți, atât de autosuficenți? Când ne-am transformat în bătrânii care ne criticau pe vremea adolescenței noastre? Când am lăsat să crească atât de mare prăpastia dintre noi și oricine nu ne împărtășește valorile? Mă sperie teribil ceea ce văd printre adulții din generația mea. Credeam că facem parte dintr-o generație mai tolerantă, mai deschisă, mai dornică să spargă bula și să-i înțeleagă pe cei cu valori diferite. Well, se pare că m-am cam înșelat.

Consider că tot acest scandal iscat în jurul lui Selly ar fi un bun prilej să discutăm mai serios și mai în profunzime despre prăpastia care începe să se adâncească tot mai mult între noi și adolescenții noștri. Pentru că altfel riscăm să perpetuăm niște tipare intergeneraționale complet greșite, care ne vor îndepărta din ce în ce mai mult unii de alții.

*** credit foto #cutiadecarton

*** când ați stat ultima oară în parc, ascultându-i pe adolescenții din zilele astea? doar ascultând. fără judecată, fără așteptări, fără reproșuri, fără proiecții. dacă doriți să faceți acest exercițiu, contactați-mă. știu o bancă într-un parc de cartier unde se strâng niște adolescenți mișto.

Leave a Reply