“Dacă ți-e sete bei. Dacă ți-e somn, dormi. Dacă ți-e poftă de ceva, mănânci. Nu exagerezi. Puțin din orice, nu face rău nimănui” – așa ne-a zis astroloaga. “Sfaturi de bun simț” râdem noi, sorbind din vinul de casă. “E un răsfăț pentru papilele gustative” – o citează cineva pe doamna de la care a fost cumpărat. Știa doamna ce știa. Simți gust de struguri zdrobindu-se în cerul gurii. Te învăluie, te amețește, te face să râzi mai mult și mai cu poftă. Roșeața urcă încet în obraji și gesturile sunt puțin mai lente. “Și e foarte important să te hidratezi. Să bei multe lichide” – continuă domnul Dângă cu sfaturile astroloagei. Tatăl lui Vasi e cel mai simpatic profesor de muzică pe care l-am cunoscut vreodată. Eu, care am fost terorizată de profesorii de muzică. Conversația cu el e ca o partitură din Tchaikovsky. Mereu energizantă, nouă, surprinzătoare și jucăușă. Mai turnăm vin în pahare. Trebuie să ne hidratăm, nu?
Amintiri din studenție se amestecă cu mirosul sarmalelor care fierb încetișor, la foc mic. E o liniște care coboară lent înăuntrul tău. Uiți de grijile vieții de adult. Redevii brusc adolescentul de acum 20 de ani, plecat pentru prima oară de-acasă. Când a trecut timpul ăsta peste noi, când ne-am transformat în adulți? – mă întreb, privindu-mi acești doi prieteni dragi. Am crescut enorm în anii ăștia mulți care s-au scurs de când ne-am întâlnit prima oară. Ne-am maturizat, chiar dacă înăuntru bat inimi de copii.
Unul dintre ei este Viorel Cioflică, pe care vă invit să-l cunoașteți mai bine din acest interviu, care trezește în mine un milion de amintiri din studenție. Al doilea este Vasile Dângă, alături de care am trăit cot la cot toate angoasele și frumusețile vieții de student. Nopțile de la schit, când ne strângeam întreaga gaschă și jucam “sticluța cu otravă”, Vio cânta la chitară și noi îngânam împreună cu el versuri, cu ochii pierduți pe stele căzătoare.
Eram tineri, eram idealiști și aveam vise îndrăznețe. Cu atât mai îndrăznețe, cu cât eram captivi într-un oraș mic, cu viață culturală inexistentă. Și-n discuțiile interminabile de la schit sau de la cofetăria aia de pe colț, unde trăgeam ore în șir de-un suc, croind planuri să schimbăm radical lumea (cel puțin lumea noastră) am decis că noi suntem altfel. Că pe noi ne obosește să ne plângem că nu există nimic din ceea ce ne-am dori să fie. Că noi nu putem aștepta pasiv să facă alții lucrurile de care aveam nevoie. Că noi nu vrem să trăim cu “așa stau lucrurile, mai mult nu se poate”. Am decis atunci, împreună, că noi trebuie să ne construim singuri lumea în care vrem să trăim.
Și-am crezut asta cu atâta tărie, că nici măcar astăzi nu am renunțat la decizia asta. Eu îmi definitivez visele prin voluntariatele pe care le fac în București, iar băieții își trăiesc visul prin Skepsis, trupa de teatru independent pe care au creat-o și au crescut-o toți anii ăștia în Alba Iulia. Îmi amintesc de primele lor repetiții, îmi amintesc de teama de eșec, simt și acum anxietățile creative care te cuprind când ieși din zona de confort, responsabilitatea care te apasă pe umeri când îți asumi public un proiect atât de îndrăzneț. La fel cum îmi amintesc euforia de după succesul primului spectacol și efervescența creativă care ne-a apucat pe toți după acel episod.
Pare totul îndepărtat, dintr-o altă viață. Dar atât de recent. Mă cutremur. Nu știu când au trecut anii ăștia mulți, nici măcar nu i-am simțit. Știu doar că așa, împrăștiați prin toate colțurile lumii prin care ne-a purtat viața, am rămas aceeași tineri idealiști care schimbă cu adevărat lumea. Lumea lor, lumea aia concretă, micuță și tangibilă din comunitățile în care trăim acum. Și nu pot decât să fiu recunoscătoare că demult, în studenție, jucam “sticluța cu otravă”, priveam stele căzătoare și făceam planuri mărețe să schimbăm lumea. Și cumva, privindu-i pe oamenii ăștia faini, conștientizez că lumea chiar se schimbă o dată cu noi și că nimic din ceea ce construim zilnic nu e în zadar.
Discuțiile alunecă singure, printre râsete, sfaturi, întrebări, răspunsuri, proiecte noi, căutări și regăsiri. Continuăm creșterea, rămânând copii în suflete. Sarmalele au fost făcute la dorința mea. Visez la ele în fiecare zi de 1 decembrie. Le simt mirosul și gustul în orice fotografie și nu există niciun 1 decembrie fără sarmalele astea, indiferent unde te-ai afla. O dată ce-ai gustat din ele, nu mai există cale de întoarcere. Vasi e maestrul bucătar. Să mănânci sarmale făcute de-un actor contabil e o mare onoare. Cel puțin așa se alintă el. Cine l-ar putea contrazice? Poate doar Vio, care îi dă mereu calificative pentru mâncarea gătită. Niciodată prea mari, firește, ca să se străduiască mai mult data viitoare. Mă simt o privilegiată. Există tradiția asta de ceva vreme. În fiecare an, de 1 decembrie, Vasi pregătește sarmale pentru prieteni. De data asta le-a pregătit doar pentru mine și resărbătorim împreună un 1 decembrie tardiv, la început de primăvară. Se strâng tot mai mulți 1 decembrie când sunt fizic departe de Alba Iulia, dar mereu cu sufletul acolo, la prietenii mei.
Mă gândesc că a sărbători 1 decembrie când vrei tu este cel mai prețios cadou pe care tocmai l-am primit. La pachet cu o prietenie care crește tot mai puternică an de an, navigând printre distanțe și timp. Să ne hidratăm așadar. Ridic paharul în cinstea maestrului bucătar și a acestei pritenii minunate care îmi este un fel de ancoră în viața mea de adult. Mulțumesc ♥️
*** sarmalele sunt cele orginale și au fost fotografiate de #cutiadecarton cu unicul scop de-a vă trezi o poftă fantastică.