Pregătiți pentru schimbare?

Ați observat că între noi și oamenii dintr-o sală de spectacole există mereu un scaun liber (atunci când circumstanțele permit acest lucru)? Că nimeni, niciodată, nu se așează fix pe scaunul de lângă? Sau noi nu ne așezăm niciodată pe scaunul de lângă? Lăsăm întotdeauna spațiu între noi și lume. V-ați întrebat vreodată de ce? Nici eu.

Până la ultimul spectacol DoR LIVE – Antrenament pentru schimbare. Ce-a fost diferit? Organizatorii ne-au scos din zona de confort și ne-au forțat să ne apropiem mai mult unii de ceilalți. Fie că a fost omul care stătea pe scaunul din dreapta sau din stânga, fie că a fost omul care vorbea pe scenă, împărtășind cu noi valorile lui. A fost o apropiere incredibilă, ca și cum toate bulele de protecție pe care oamenii le pun între ei și ceilalți s-au spart și 900 de suflete se vedeau pentru prima oară așa cum sunt pe dinăuntru – vulnerabili. Și nici macar nu le era teamă de vulnerabilitatea lor.

Mi-a luat mult timp să internalizez ce s-a întâmplat. Și mi-a luat și mai mult timp să găsesc forța de-a scrie despre asta. A fost o seară în care mi-am resuscitat speranța. Asistam la spectacolul ăsta după luni bune de frământări interioare, lupte și renunțări, frustrări și neputințe civice. Nu puteam recunoaște față de mine însemi, dar capitulasem deja. Nu mai vedeam rostul. Nu mă mai regăseam în oamenii aceia plini de ură, care ieșeau în stradă să-și strige frustrările. Oricât aș fi încercat, nu mă puteam conecta la energia lor. Simțeam că protestul în stradă este golit de orice semnificație, că și-a pierdut rostul, direcția și forța. În mine creștea nevoia de-a trece la un alt nivel, unul în care se întâmplă lucruri concrete, se acționează, se construiește ceva pentru schimbarea pe care o revendicăm cu toții în stradă.

Apoi a urcat pe scenă Elena Calistru. Ne-a povestit despre cea mai mare victorie din ultimul an. Faptul că groapa din fața biroului Funky Citizens a fost astupată. Și-am înțeles instant că dacă fiecare cetățean din țara asta și-ar astupa groapa din fața casei/biroului, lucrurile ar merge altfel în România. Elena Calistru a trecut în revistă realizările importante pe care societatea civilă le-a înregistrat în ultimii ani (și nu sunt puține). Dar, cel mai important, ne-a arătat că nevoia generației noastre de instant gratification este una complet irealistă (știam și noi în interior, dar ignoram sistematic). Lucrurile bune și durabile se clădesc în timp, un război nu înseamnă o singură bătalie, implicarea civică trebuie să existe constant, nu doar în momentele de criză. Orice victorie sau înfrângere micșorează distanța dintre noi și politicienii noștri. Iar aceasta este adevarata luptă. Cea în care îi învățăm pe politicieni că sunt acolo ca să ne reprezinte și îi sancționăm de fiecare dată când uită ceea ce este mai bine pentru cetățenii pe care îi conduc.

Toți ceilalți invitați au vorbit despre aceleași lucruri. Împărtășind cu noi lucrurile concrete pe care le fac zilnic (prin asociațiile pe care le-au înființat ca să suplinească un sistem de stat falimentar), ne-au demonstrat prin fapte că acțiunea directă și sistematică este singura cale de-a câștiga războiul. Au fost mulți oameni pe scenă. De la avocatele care redau demnitatea oamenilor din comunitatea lgbt, la cetățeni care refuză să stea cu mâinile în sân și s-au apucat să construiască singuri spitale și școli alternative sistemului, să schimbe legi abuzive sau să salveze drogații, oamenii străzii și copiii instituționalizați (categorii sociale extrem de vulnerabile și în același timp invizibile pentru un stat care s-a dovedit incapabil să găsească soluții la nevoile concrete ale unei societăți tot mai sărace).

Am plâns. Pe dinăuntru și pe dinafară. Am plâns singură și am plâns împreună cu toți cei 900 de oameni din sală. Am plâns cu toții a neputință, și-a revoltă, și-a resemnare. Am dat afară toată murdăria politică pe care am înghițit-o în ultimii ani. Dar plânsul a fost eliberator și vindecător. Acolo, pe scaunul tapițat de la TNB, mi-am șters lacrimile cu dosul mânecii și am reînceput să sper. Mi-am zis că dacă oamenii care au urcat pe scenă (și ca ei mai cunosc în jurul meu zeci de astfel de oameni) au găsit în ei forța de-a nu renunța, trebuie să o găsesc și eu.

Și tot Elena Calistru m-a inspirat să găsesc răspunsul la întrebarea “Ce poți face concret pentru a trăi într-o Românie mai bună?”. Trebuie să ne facem curaj și să ne cerem drepturile cetățenești. Avem la dispoziție o grămadă de mecanisme prin care îi putem forța pe guvernanții noștri să fie mai corecți, mai profesioniști, mai transparenți, mai puțin corupți. Iar eu am de gând să mă informez și să îmi exercit drepturile cetățenești în fiecare zi. Să nu mai tolerez incompetența și abuzul. Să nu mai tac. Să nu mai întorc privirea. Schimbarea începe cu tine. Și dacă fiecare dintre noi am începe să ne schimbăm, sunt 100% convinsă că lumea ar fi infinit mai bună și mai corectă.

Planul meu este unul ambițios, ați spune. Dar nu imposibil, v-aș răspunde. Pentru că nu implică nimic din ceea ce fiecare dintre noi nu ar fi capabil să facă. Sunt acțiuni mici care, repetate cu perseverență, vor atrage rezultate pozitive. Perseverența ar însemna și implementarea unor obiceiuri noi și benefice individual și colectiv. Iar obiceiurile pozitive integrate în viața ta, devin parte din tine. Cel puțin așa m-a învățat până acum experiența.

Așadar, ce planuri mărețe am trecut pe lista mea personală?

  1. Să îmi iau liber de la birou și să merg observator la alegerile viitoare. Poate ne vor fura mai puțin.

  2. Să mă documentez în amănunt despre persoana/partidul cu care voi vota și programul politic, să interacționez cu ei și să le cer punctual să-mi explice care este viziunea lor asupra problemelor care mă preocupă și cum anume le pot ei rezolva.

  3. Să mă implic mai mult în buna gospodărire a cartierului în care locuiesc. Să pun întrebări, să fac reclamații, să cer explicații, să merg în audiențe la autorități, să solicit ferm și insistent să rezolve problemele comunității pe care ei o gestionează. Episodul cu toaletările abuzive a fost doar încălzirea. Mai sunt o grămadă de probleme de rezolvat la mine în cartier.

  4. Să reacționez politicos și ferm atunci când văd un abuz, indiferent dacă mi se întâmplă mie sau altei persoane.

  5. Să-mi pun la dispoziție sufrageria pentru un cerc de lecturi feministe și despre feminitate (ca o extindere a serilor de feminitate organizate de Emilia Priceputu la biblioteca metropolitană). Este nevoie de o trezire a femeilor și o schimbare de paradigmă, iar acest lucru se poate face doar prin acces nelimitat la informație, prin discuții și confruntări cu alte femei și prin contact cu personalități care te inspiră și te motivează.

  6. Să-mi donez competențele profesionale (trebuie valorificat cumva modulul ăla pedagogic din facultate) și skill-urile personale bibliotecii metropolitane (unde fac voluntariat de doi ani) și să încep din octombrie un debate literar (de fapt interdisciplinar) cu adolescenții din cartier. Consider că educația tinerilor este deficitară (sistemul de învățământ de stat este falimentar, știm cu toții) și că este datoria noastră, a adulților, să nu irosim uriașul potențial pe care îl au tinerii de astăzi. Trebuie să fim cât mai prezenți în viețile lor pentru a-i asculta, înțelege, ghida, educa și orienta înspre viața pe care și-o doresc. Este cea mai durabilă investiție pe care o putem face în noi înșine și în viitorul nostru.

  7. Să susțin prin abonamente anuale, participare la evenimente culturale, donații, promovare și voluntariat punctual artiștii în care cred cu tărie. Situația domeniului creativ din România este destul de precară. În condițiile în care oamenii aceștia îmi oferă atât de mult prin arta lor, mi se pare o dovadă de respect să le ofer și eu, la rândul meu, ceva în schimb. Doar modificând preconcepția conform căreia artistul trebuie să ofere gratis arta sa, putem contribui la consolidarea și dezvoltarea acestui domeniu creativ, fără de care societatea noastră ar fi infinit mai săracă. Și mai cenzurată.

  8. Să aleg o cauza umanitară și să donez lunar o sumă de bani pentru ea. Momentan sunt conectată de aproape doi ani la Bursa de Fericire, dar m-aș bucura dacă mi-ați spune și de proiectele pe care le susțineți voi.

  9. Să investesc timp și energie pentru cât mai multe interviuri pe #cutiadecarton cu oamenii dinamici și optimiști, care pun România în mișcare prin acțiunile lor constructive.

  10. De sărbători, mi-am propus să fac surprize unor necunoscuți. Există o grămadă de proiecte care mă pot ajuta să-mi direcționez cadoul spre persoane care au cu adevărat nevoie de ajutor. ShoeBox e unul dintre ele. Voi mai știți altele? Mă ajutați să fac o listă?

  11. Să nu mai cumpăr cadouri-obiecte, să investesc în oamenii dragi și să-i răsfăț cu cadouri-experiențe (excursii, abonamente culturale, spectacole, cursuri etc.)

  12. Să aleg destinații turistice românești și să contribui prin călătoriile mele la dezvoltarea comunităților locale. Sunt tare dornică să cunosc oameni, să mă conectez la energia lor, să învăț mai multe despre viața lor, să dorm la ei, să mănânc împreună cu ei, să le ascult poveștile, să schimbăm impresii și concepții despre lumile noastre.

  13. Să vorbesc frumos despre România, cu bune și cu rele, astfel încât străinii cu care voi intra în contact să-și formeze o părere onestă și corectă despre țara noastră.

  14. Să cumpăr mai puțin din lanțurile de magazine și să-mi găsesc producători locali, susținând finaciar pe cineva care încearcă să construiască o afacere în România. Brandurile românești, firește, vor deveni prioritare pe toate listele mele de cumpărături.

  15. Să trăiesc mai minimalist și mai sustenabil, să nu fac risipă de produse și de energie, să reduc/să refolosesc/ să repar/ să reciclez. Să mă implic și mai intens în proiecte comunitare precum #iuliefărăplastic.

  16. Să nu mă mai descurajez niciodată că nu o mai scoatem la capăt. Atâta vreme cât mai există oameni care luptă, războiul nu este pierdut.

Antrenament pentru schimbare a însemnat pentru mine o spargere a bulelor (în care fiecare trăiam până acum) și o contopire a lor. O certitudine că nu suntem nici atât de singuri, nici atât de neputincioși pe cât credeam, fiecare în bula noastră, că suntem. Și oricât de diferiți am fi, oricât de variate ar fi pasiunile, luptele și activitățile noastre, suntem identici în valorile de bază și în aspirațiile noastre spre libertate și normalitate. Da, e o bulă mai mare și mai diversificată bula oamenilor care au plecat acasă de la evenimentul DoR. Dar e o bulă care va crește în permanență, iar atunci când va atinge un număr critic, vom ști că antrenamentul a luat sfârșit și începe cu adevărat schimbarea. Și fiecare dintre noi putem face parte din ea. Vă este cumva teamă că-n viețile voastre ocupate nu veți găsi timp să ne atrenăm pentru schimbare? Stați liniștiți. Am o soluție și pentru asta. Nu trebuie decât să asculați cântecul ăsta.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

1 Comment

  1. […] Eu am mers #obsevator. Mi-am promis că voi face asta în timp ce o ascultam pe Elena Calistru la DoR Live – Antrenament pentru schimbare. Și nu mai puteam da înapoi. O promisiune este mai sacră decât un jurământ. Știu. Unii […]

Leave a Reply