De ce să reciclăm?

“Ce rost are să selectezi? Că oricum am văzut că vine mașina de gunoi și le răstoarnă pe toate la grămadă. Te chinui degeaba”. De șase ani triez gunoiul și-l duc la clopotele de reciclare selectivă. Chiar dacă am auzit de nenumărate ori cuvintele de mai sus. Clopotele au început să dispară. Dar nu renunț. Trebuie să existe soluții, iar dacă nu vin ele la tine, le cauți tu peste tot.

Așa am ajuns să vizitez stația de sortare a celor de la URBAN S.A. Momentan, ei deservesc doar sectorul 6, cu posibilități de extindere în sectorul 5. Nu reprezintă o soluție pentru mine. Și totuși, nu m-am descurajat. Din contră, m-am ambiționat să reduc consumul și să reciclez chiar și mai mult. Tot ceea ce-am văzut acolo mi-a confirmat ceea ce simțeam dintotdeauna. Niciodată nu e în zadar. Iar dacă fiecare își face partea lui de treabă cum poate el mai bine, lucrurile, per ansamblu, ar funcționa. Poate nu perfect, dar ar funcționa. Nu trăim izolat. Facem parte din mecanisme sociale din ce în ce mai sofisticate. Iar dacă o rotiță a sistemului funcționează greșit, întreg sistemul se clatină.

“Ambalajele nu sunt gunoi” scrie pe mașinile celor de la URBAN S.A. Este un lucru simplu, elementar, logic, firesc. Un lucru pe care fiecare dintre noi trebuie să-l știe. Recunosc, privind mașinile inscripționate care intrau în curtea secției de sortare a deșeurilor, mi-am dat seama că nici măcar eu, care mă laud că reciclez conștiincios de șase ani, nu am conștientizat pe deplin acest slogan.

“Ambalajele nu sunt gunoaie”. Să vă explic. Există mai multe tipuri se deșeuri, mai multe tipuri de producători de deșeuri și mai multe reglementări legislative care prevăd anumite obligativități privind reciclarea. Mă voi axa doar pe cele care ne privesc direct pe noi, consumatorii.

Există deșeuri create de producători. Aici regulile sunt, aparent, simple. Legea îi obligă să-și asume responsabilitatea și să recicleze un procentaj din ambalajele pe care le comercializează. Tot legea le permite să externalizeze acest proces. Firme precum Eco-Rom Ambalaje (prin intermedierea căreia a fost posibilă această vizită la stația de sortare a deșeurilor) sunt angajate de acești producători pentru a-i ajuta cu reciclarea. Ei primesc niște bani pentru acest serviciu, bani pe care îi dau mai departe către firmele de salubrizare (precum URBAN S.A.) pentru a colecta gunoaiele oamenilor și a le pregăti pentru a fi supuse procesului de reciclare.

Firmele de salubrizare deservesc cetățenii obișnuiți, instituțiile statului sau firmele private pe baza unor contracte de prestări de servicii. Ele sunt plătite (sau nu) de către noi prin “taxa de gunoi”. Ei adună gunoaiele, le sorteaza pe categorii și le distribuie mai departe către marii reciclatori (fabricile de hârtie, sticlă, metale, plastic sau cele de ciment). O dată sortate, deșeurile redevin o marfă care este valorificată la kilogram sub formă de materie primă pentru industriile specificate anterior. Materialele care nu pot fi reciclate ajung la groapa de gunoi. Ecuația este simplă. Cu cât sunt recuperate mai multe deșeuri, cu atât gropile de gunoi devin mai puține, iar impactul negativ asupra mediului este redus.

Dincolo de motivațiile ecologiste, cu cât cetățenii obișnuiți selectează cantități mai mari de ambalaje din gunoiul pe care îl produc zilnic, cu atât întreg sistemul funcționează (economic vorbind) mai eficient. Totul se desfășoară în lanț. Firmele de salubrizare colectează mai multe deșeuri, care sunt refolosite ca materie primă pentru diverse industrii. Exploatarea zăcămintelor naturale se reduce. Gropile de gunoi devin mai mici și mai puțin poluante. Producătorii reușesc să recicleze o cantitate mai mare din ambalajele puse în circulație. Pet-urile din albiile râurilor sau de pe potecile de munte dispar și toată lumea e fericită.

Stația de sortare pe care o vizităm, are o capacitate de a sorta 6000 de tone de deșeuri fracție uscată (cum îl numesc cei care lucrează în domeniu), adică gunoiul care se strânge separat, nu este amestecat cu resturile de mâncare sau cu alte produse care nu pot fi reciclate. Ea reușește să sorteze doar 1000 de tone. De ce? Pentru că oamenii aruncă gunoiul la grămadă, nu selectează pe cele trei categorii elementare – sticlă, hârtie, plastic și metal – separându-l de gunoiul menajer. Atunci când elementele reciclabile vin in contact prelungit cu gunoiul menajer, ele pot fi contaminate și imposibil de recuperat, ajungând direct la groapa de gunoi. Nefiind biodegradabile, vor rămâne acolo sute de ani, poate chiar pentru totdeauna, poluând solul, aerul și apa.

Momentan, în România, nu există nici reglementări legislative stricte privind cetățenii și obligativitatea lor de a recicla gunoiul menajer. Nu există nici o infrastructură care să-i încurajeze să recicleze constant și pe termen lung. Există câteva firme de salubrizare care permit contractarea acestui serviciu, dar este mai mult la alegerea cetățeanului. Chiar dacă legea prevede obligativități de reciclare și amenzi pentru cei care nu le respectă, legea nu este luată în serios nici măcar de către instituțiile statului.

Primăriile sau asociațiile de proprietari fac contracte (de regulă) cu cei care oferă cel mai mic preț. Ori cel mai mic preț nu include servicii sofisticate. De cele mai multe ori, vorbim doar despre transportarea gunoiului direct la groapa de gunoi și/sau incinerarea lui. Opțiunea de-a recicla nu este inclusă în prețul salubrizării. Niște statistici pe hârtie (diferite de realitatea practică) zic că un cetațean produce 28 kg de gunoi pe luna, din care 65 % este reciclabil. În realitate, procentajul gunoiului reciclat este muult mai redus. Aproximativ 5% în România, deși directive europene impun minim 50% până în 2020. Directivele astea europene prevăd niște amenzi piperate dacă nu ne conformăm. Aparent nimeni nu este stresat de acești bani care se scurg din buzunarul cetățeanului, fiind aruncați (deloc metaforic vobind) la gunoi.

Cel mai eficient mod de a conștientiza importanța selectării corecte a gunoiului direct la sursă, adică în casele oamenilor, este să vizitați o stație de sortare și să vedeți cu ochii voștri (și mai ales să simțiți cu proprii voștri plămâni) unde ajung produsele pe care voi le aruncați în fiecare zi în coșul de gunoi.

Cum ziceam, stația de sortare URBAN S.A. deservește doar gunoiul colectat din sectorul 6 prin serviciile de salubrizare încheiate cu firme private sau cu asociații de proprietari. Firma de salubrizare oferă saci colorați. Unul pentru fracția umedă (resturile alimentare) și unul pentru fracția uscată, oferind astfel posibilitatea de-a tria gunoiul direct la sursă, în casa fiecărui cetățean. Nu trebuie strânse pe categorii, se pun în același sac și se triază la stație. Mașinile încărcate cu astfel de gunoi sosesc din 10 în 10 minute. Descarcă în fața unei rampe mobile. Doi bărbați încarcă gunoiul. La capătul ei, un fel de strecurătoare separă ambalajele de posibilele resturi menajere sau vegetale și de obiectele foarte mici. Ele cad în niște containere imense. Dacă vreți ca dopurile de peturi să fie reciclate, e recomandat să le înfiletați bine, altfel vor cădea la această cernere.

După strecurătoare, produsele ajung pe banda de triere manuală. Fiecare om selectează doar un timp de produs, luându-l de pe bandă și aruncându-l într-o fantă prin care cade în niște camere imense, aflate sub rampa de triere manuală. De exemplu cineva alege doar pungile incolore, altcineva doar pungile colorate. Ambalajele sunt sortate pe următoarele categorii: maculatură, carton; pungi de plastic incolore și colorate; peturi incolore, verzi, maro, albe; tetra pak-uri (sticlele de lapte/suc din carton); doze de aluminiu și alte metale (de ex. conserve). Produsele care rămân pe banda la final nu pot fi reciclate. Ele sunt strânse separat și trimise spre a fi incinerate în fabricile de ciment, unde sunt folosite pe post de combustibil. În hala de selectare manuală atmosfera este apăsătoare. E cald afară de foarte puțină vreme. Chiar și așa, muștele roiesc peste tot. Mirosuri grele acompaniază produsele care se răsfiră pe bandă, plimbându-se pe sub ochii atenți ai oamenilor de la sortare.

Ni se spune că ambalajele urmează să fie sortate și spălate la reciclator. Dar înainte de-a arunca la gunoi conserva de pește sau sticla de iaurt, fiecare dintre noi ar trebui să știe că ambalajele se împut, iar oamenii de la sortare stau zilnic în acest miros insuportabil. Ar trebui să golim și să spălam fiecare recipient înainte de a-l arunca la gunoi, din respect pentru oamenii care vor intra în contact cu el în procesul de reciclare. Cartoanele și hârtiile curate sunt reciclabile. Cartoanele de pizza îmbibate cu grăsime și resturi de mâncare sunt contaminate și ajung la groapa de gunoi. Sunt transportate degeaba la stația de sortare, așa c-ar fi mai bine să le aruncăm direct la gunoiul menajer. Hârtia este biodegradabilă.

După sortare, ambalajele intră pe o nouă rampă mobilă. Sunt transportate într-o presă imensă, care le comprimă și le leagă în niște baloți. Un motostivuitor le transportă în zona de depozitare, aranjându-le pe categorii. De aici vor fi încărcate în tiruri și transportate spre reciclatorii mari. Deșeurile au fost deja transformate în marfă, vândută drept materie primă pentru diverse industrii.

Sună al dracului de bine treaba asta. Refolosirea ca materie primă a deșeurilor înseamnă reducerea exploatării excesive a resurselor naturale și a epuizării planetei. Realitatea nu este însă prea roz. În România reciclăm doar sticlă, hârtie și plastic. Fabricile sunt puține, unele aproape falimentare, cererea de materie primă este redusă și are o traiectorie greu de controlat. Uneori cererea de carton e mare, alteori nu ai unde să-l vinzi. Prețul pe tona de ambalaj reciclat este variabil și el. Este foarte sensibil la fluctuațiile economico-politice și la evoluția prețului petrolului. În funcție de aceste premise se conturează profitabilitatea afacerilor bazate pe reciclare. Pentru a construi o stație de sortare a deșeurilor, trebuie să faci o investiție considerabilă. Costurile sunt mari, iar recuperarea investiției de bază și generarea de profit este improbabilă. Lipsa unui cadru legislativ adecvat, centralizat și stabil, complică și mai mult situația celor câtorva operatori de salubrizare privați care există în România. Și totuși, operatorii privați există și încearcă să ofere servicii compatibile cu prevederile europene și apropiate de ceea ce se practică în țările campioane la reciclat.

Câteodată te trezești că nu ai ce face cu produsele reciclate. Tetra pak-urile, de exemplu, nu se reciclează în România. Trebuie transportate până în Serbia și Polonia. Plasticul alb (sticlele de iaurt) nu este reciclabil, cel puțin nu în România sau în țările din apropiere, deși pe recipient scrie că poate fi reciclat. Ambalajele de chipsuri (cele care par un fel de folie de aluminiu) nu se pot recicla și sunt foarte dăunătoare mediului. La fel ca și pamperșii și tâmplăria de pvc. Datorită clorurilor cu care sunt tratate, nu pot fi nici reciclate, nici incinerate, transformându-se în deșeuri extrem de periculoase. Pe același principiu, saltele cu spumă sunt refuzate inclusiv la ars. Caserolele transparente din plastic Sunt reciclabile. Dar nu de foarte multe ori. “Plasticul este cel mai păcătos” – suspină dl. Dan Ceaușescu, cel care ne face ghidajul. Poate fi reciclat de puține ori și e destul de costisitor procesul. Hârtia se reciclează și ea de mai puține ori, dar este biodegradabilă. Sticla este reciclată la infinit. Prelucrată la temperaturi foarte înalte, este topită și returnată în ce formă dorim. Cumpărați și folosiți produse din sticlă simplă, transparentă. Aluminiul este iarăși destul de versatil.

În România nu s-a creat un flux de reciclare pt medicamente expirate, materiale textile, încălțăminte și probabil o grămadă de alte produse (la care nu mă pot gândi acum). Există diverse sisteme alternative, dar despre ele o să vă povestesc separat. Cert este că nu sunt suficient de multe încât să rezolve problema la nivel național. S-a dezvoltat deja un flux separat de baterii si acumulatori, ulei casnic uzat (vezi Uleiosul), aparatură electronică (vezi Ro-Rec), cauciucuri, masini uzate, materiale de construcții.

“Treaba ar fi mult simplificată dacă exact cum există o bandă de asamblare a produselor comercializate, ar exista și una de dezasamblare a lor” explică dl. Dan Ceaușescu. Atunci produsele ar fi desfăcute în părțile lor componente și reciclate mai ușor. S-a stricat Dacia, o trimiți înapoi la Pitești și o dezasamblează ei, folosind componentele pentru a crea alte mașini. Viitorul are în vedere o astfel de economie circulară. Doar că trebuie să contribuim și noi la implementarea ei.

Trăim după principiile economiei de piață. Știu că sună utopic, dar oferta se reglează organic după cerere. Refuzând să cumpărăm anumite produse, obligăm producătorii să-și schimbe oferta, să se adapteze nevoilor noastre, iar nevoia de produse ecofriendly ar trebui să devină o prioritate pentru fiecate dintre noi.

Ce putem face concret? Nu prea multe. Puterea de-a schimba ceva nu se află în mâinile noastre, ați zice. Total greșit. Puterea de-a alege ne aparține doar nouă. Și avem o mulțime de soluții prin care să reducem drastic cele 28 de kg de gunoi pe care le generăm. Un stil de viață axat mai mult pe protejarea mediului decât pe consumerism excesiv, atenția sporită la produsele pe care le achizitionăm și la modul în care au fost fabricate sau la cel în care se vor descompune atunci când își încheie ciclul de viață, presiunea pusă pe autorități (asociații de locatari, garda de mediu, primărie, politicieni etc.) pentru a gestiona mai bine reciclarea gunoiului etc. sunt tot atâtea forme de putere pe care fiecare dintre noi le poate exercita în comunitatea în care trăiește.

De ce să reciclăm? Iată întrebarea pe care v-o lansez la final. Nu vreau să ofer răspunsuri, nici să vă impun convingerile personale. Vreau doar să citesc părerile voastre pro/contra reciclării, acum că v-am povestit tot ce-am văzut și auzit la stația de sortare și (sper) că v-am ajutat să înțelegeți mai bine cum funcționează lucrurile.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

3 Comment

  1. am intrebat in mod special ce se intimpla cu capacele de la PETuri. pe linga ce ai scris tu, ca ajung sa fie reciclate doar daca ramin infiletate, mai e un aspect: PETurile urmeaza sa fie strivite intr-un balot, daca sint pline cu aer si dopul e infiletat bine, vor pușca. am observat ca lucratorii de la banda desfileteaza dopurile, multe ajungind sa nu mai fie prinse in balot, deci nereciclate. Practica recomandata pentru cel mai ridicat grad de reciclare a PETurilor e sa le strivim (curate si uscate) si sa infliletam dopul dupa, poate chiar nu de tot, sa nu blocheze complet aerul.

    1. cutiadecarton says: Reply

      Multumesc. Foarte utile completări.

  2. […] în materiale ușor de reciclat – sticlă, hârtie, metal, lemn – de evitat plasticul (uneori imposibil de reciclat și cu efecte negative asupra sănătății […]

Leave a Reply