Aveam cinci ani și visam să ajung mareșal. Nu soldat, nu căpitan, nu general. Eu visam să ajung mareșal. Nu știam prea bine ce înseamnă să fii mareșal, dar priveam luminița din ochii bunicului meu când vorbea despre Antonescu. În mintea mea de copil, bunicul meu era cel mai cool om pe care îl întâlnisem vreodată, iar cineva despre care bunicul povestea cu atâta patimă, trebuia sa fie cel mai cool om din univers. Iar eu doream să devin cel mai cool om din univers. Pentru că visam în secret să aprind luminițe în ochii bunicului meu.
Acesta era scopul meu în viață. Aveam chiar un plan A. Zilnic alergam trei ture prin grădină. Așa zicea bunicul, că trebuie să ai condiție fizică să te accepte în armată. Și nu ratam niciun moment să trag de limbă pe toată lumea despre ce înseamnă cu adevărat să fii mareșal. Bunica mi-o tăia scurt și tăios: “Nu-i meserie de fete asta. De ce nu vrei tu să te faci învățătoare? Sau doctoriță. Sau preoteasă?” Bunicul avea răbdare cu mine. Îmi explica pe înțelesul meu că, în cel mai bun caz, pot ajunge general. Mareșal nu există decât în caz de război. Câte șanse pot exista ca o fetiță să ajungă general și să izbucnească un război? Una la un miliard? Una la un miliard de miliarde de miliarde? Ei, bine, fetița de cinci ani credea cu toată forța ei în această unică șansă a ei.
Totul s-a petrecut pe nesimțite. Nici măcar nu a conștientizat că-n ziua aceea, în joaca aceea, printre râsete și gâdilituri, visul fetiței de cinci ani și-a frânt aripile. Își amintește cu precizie mâinile lui osoase și grele, cu miros de carpați fără filtru și cerneală neagră. Zâmbetul său poznaș, când a cuprins-o în brațe și a învârtit-o în aer. De două ori. Așa îi cerea ea. De fiecare dată îl ruga să o învârtă de două ori, pentru că o singură dată nu era niciodată îndeajuns.
Apoi a așezat-o în iarba încă crudă de primăvară. Sub nucul din gradină. Mirosea a viață nouă și a început. Și-a vânt umed. Fetița i-a cerut o poveste despre eroul ei, mareșalul. Bunicul a repetat povestea pentru a suta una mia oară. S-a răsucit brusc înspre ea și a imobilizat-o. A început să o gâdile aprig. Fetița se sufoca de râs, chinuindu-se să se elibereze. Cu fața înroșită de efort și cu respirația bătându-i violent în tâmple a strigat cât o țineau puterile că se predă. Asta era convenția jocului. Când gâdilitul depășea limita suportabilului, fetița cerea îndurare. Iar bunicul o grația.
În ziua aceea bunicul nu s-a oprit. A continuat dincolo de limita suportabilului. Iar ea simțea că este doar o chestiune de timp până când îi va exploda tâmpla. “Vezi, Simonică, dragă, de ce nu poți fi tu mareșal? Păi dacă pe câmpul de luptă te prinde inamicul și te gâdilă atât de tare cât te gâdil eu, crezi că reziști? Fără să-ți trădezi țara? Spune, tu, reziști, Simonică, dragă?” Nu, nu a înțeles atunci delicatețea bunicului. Dar cumva întrebarea i se repeta în cap și se tot repeta în așteptarea unui răspuns. “Nu”- răspuns fetița, încă râzând și zvârcolindu-se în mâinile acelea grele, mirosind a carpați fără filtru și a cerneală neagră.
Mi-am amintit de visul cu mareșalul astăzi, când am urmărit acest video. Copiii de la o școală primară au fost rugați să definească și să deseneze oameni care practică meserii precum pompier – pilot de avioane – chirurg. Ce au desenat copiii și cum au reacționat ei când au dat ochii cu omenii care practică aceste meserii? Aruncați o privire. Sunt sigură că veți fi surprinși.V-ați fi dorit și voi să fi avut parte de o astfel de lecție când erați mici. De altfel de modele. Nu de cele stereotip.
credit foto: http://www.punkprojects.com