Stăteam acolo nemișcată, cu emoțiile blocate în gât și-mi venea să urlu. Să urlu toată revolta și neputința și încrâncenarea și furia și durerea pe care le-am strâns zilele astea în mine. Mă agățam de pancarta pe care o țineam în mâni, ca de ultima salvare.
Colegele mele recitau poezia. Eram acolo toate, un șir lung de siluete negre, conturate ca niște umbre pe clădirea aceea sinistră. Priveam mulțimea din fața noastră. Devenea tot mai mare și mai mare. Nu mi-am dat seama din prima. Soarele mă bătea direct în față și mă orbea puțin.
Am observat-o pe ea. O femeie de vârsta a treia, de undeva de la țară, dacă ar fi să ne luăm după hainele în care era îmbrăcată și sacoșa de rafie pe care o lăsase jos, lângă picioare. Se uita nedumerită în jur. Și-a făcut mâna pâlnie la ochi, privind lent peste mulțimea din spatele ei. Apoi și-a strâns brațele încolăcite la piept și-a ascultat cu atenție. Cum ziceam, fetele recitau poemul. Plânsul a ieșit instant, sfâșietor. Tremura spasmatic din tot corpul. Lacrimile curgeau ca o eliberare.
Mi-am mutat privirea în mulțime, speriată oarecum să nu deranjez plânsul acela. Mă întrebam ce anume din poezie a apăsat butonul. Abia atunci am observat. Mulțimea aceea mare se transforma într-un plâns. Aici, acolo, dincolo, în față, mai în spate, pe lateral, peste tot. Femei izbuceau în plâns, una după alta. Ca o mitralieră era poezia. Rănea aici și acolo și dincolo. Femei izbucneau în plâns, una dupa alta. Este o rană atât de adâncă în noi, încât nu știu cine va putea să o vindece vreodată.
Am privit adânc, ca în oglindă. Femeile alea sunt în mine și eu în ele. Le simt plânsul, îl înțeleg, îl trăiesc și-l hrănesc cu fiecare respirație. Urletul din gât era de fapt plâns. Doar ca n-am știut asta. Așa că l-am lăsat să iasă lichid, să se prelingă încet pe obraz, până la ultima picătură. Acum parcă e mai bine. Puțin mai bine. Dar nu suficient. Furia este încă acolo.
“Vrea să ia cineva cuvântul?” – s-a întrebat la final. A început o puștoaică. Apoi o doamnă în vârstă. Apoi o altă puștoaică. Lumea e nevorbită. Microfonul trece din mână în mână. Poveștile sunt aceleași. Despre cum de mici, noi, fetele, suntem învățate “să ne păzim”. Microfonul este apucat de o mamă. Cu mâna dreaptă ridicată în sus, întreabă aproape urlând în microfon: “Cine cunoaște asta?” Se așterne o tăcere adâncă. Una după una, mâinile se ridică în aer. 95 % dintre femei sunt cu mâinile ridicate. “Câte dintre voi ați fost nevoite să folosiți asta măcar o dată în viață?” – întreabă și mai hotărâtă. Câteva mâini se lasă în jos. Celelalte rămân ridicate, iar tăcerea e tot mai apăsătoare între noi. “Câți dintre voi, bărbații de aici, mergeți așa pe stradă noaptea?” Mâinile se lasă toate jos, nicio mână nu mai este ridicată.
Pumnul strâns în jurul mănunchiului de chei. Dintre degetele îndoite ies, una după alta, cheile, ca niște mici pumnale, strălucind puțin în lumina asfințitului. Lumea privește uluită mama care spune în microfon, cu voce abia șoptită. ” Eu îmi doresc să nu-mi învăț fiica ce înseamnă să te temi pentru viața ta. Eu îmi doresc să nu fiu nevoită să o învăț să-și folosească cheile așa”. Coboară mână, aruncă cheile în poșetă și dă microfonul mai departe. Mulțimea e străbătută ca de un fior electric. În paralel, pe zidul clădirii MAI, o protestatară scrie cu spray negru “Poliția ucide”.
A doua zi știrile vuiesc. Nu se vorbește însă prea mult despre “protestul feministelor” și ideile pe care au încercat ele să le facă vizibile în spațiul public. Ca de fiecare dată, ideile trec cumva în plan secund. Oare pentru că ne este mult prea incomod să vorbim despre aceste realități mult prea dure pentru sufletele noastre sensibile ne agățăm de lucruri minore? A doua zi știrile vuiesc. “A greșit feminista c-a scris cu spray negru pe clădirea MAI sau nu a greșit? Este actul de vandalizare ceva radical sau nu este. Este acest gest justificat sau nu este justificat?”. Știrile vuiesc. Din păcate nu pe ideile care ar merita cu adevărat o dezbatere publică.
M-am bucurat c-am trăit pe viu, în piață, la protest, momentul când “o feministă” – cum circulă pe fb știrea – “a vandalizat clădirea MAI”, scriind pe zid “Poliția ucide”. “Demisia” n-am scris noi, protestul nostru n-a avut nimic de-a face cu celelalte proteste care au politizat cazul din Caracal, deși pe final câțiva protestatari din celălalt grup (extrem de gălăgioși și extrem de agresivi) s-au amestecat printre noi, încercând să ducă scandările în zona anti corupție sau să agite și mai mult oamenii și, implicit, jandarmeria.
Mi-aș dori ca lucrurile să fie clare. Corupția ucide uneori, orchestrând din umbră un sistem din ce în ce mai falimentar, care dă greș în mod regulat. Da, corupția a ucis în Colectiv. Total de acord.
Sexismul ucide însă zilnic. Și deloc accidental. Da, sexismul instituționalizat a ucis la Caracal. Și ucide zilnic peste tot în țară. Este învățat, perfecționat și protejat într-o cultură a patriarhatului, în care femeile nu sunt văzute, ascultate, luate în serios și respectate. Nici de organele statului ( mai ales de ele), nici de cetățenii statului ( mai ales de ei). Și cu toate acestea, nimeni nu vorbește despre victimele și efectele sexismului.
O dăm cu corupția în jos și cu corupția în sus și etichetăm cu “corupția” absolut tot ce nu merge bine în țara asta. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Există diferențe, există nuanțe. Există o grămadă de alte cuvinte în vocabularul limbii române, care definesc infinit mai clar relele care se întâmplă în România. De ce să nu le folosim pe toate? De ce să nu luptăm în mod egal pentru toate?
Să fim înțeleși așadar. Noi nu am protestat pentru că “corupția ucide” și nu am cerut demisii. Nu ne satisfac niște demisii “decorative” care nu schimba nimic. Noi am protestat pentru că “sexismul ucide” și nu mai putem tolera astfel de comportamente în instituțiile statului. Vrem o schimbare radicală de mentalitate, o schimbare radicală de practici.
În vremuri radicale, se cer măsuri radicale. Și sper că mesajul este destul de clar și de radical. Gata cu vremurile în care stăm cuminți. Gata cu tăcerea. Vrem să ne facem auzite vocile. Vrem să fim crezute. Vrem să fim luate în serios. Vrem să ajungă cuvintele noastre la toată lumea. Chiar dacă asta înseamnă să le scriem uneori pe ziduri. Chiar dacă asta înseamnă uneori ca intențiile noastre să fie restălmăcite. Da, poliția ucide în fiecare zi în care nu ia în serios plângerile de hărțuire sau violență împotriva femeilor. Și am scris asta pe zid ca toată lumea să țină minte. Sexismul ucide. În fiecare zi.
Din ianuarie până în iunie 2019 au fost bătute și violate în medie trei minore în fiecare săptămână. TREI. Și astea doar din cazurile raportate la poliție. Cifrele reale nu se cunosc. Unii zic că sunt duble, alții estimează triplu.
Zilele acestea una dintre minore are o față și-un nume și povestea ei a scandalizat o țară întreagă. Doar săptămâna aceasta. Pentru că în toate celelalte săptămâni chiar nu ne pasă de soarta celor trei minore violate și agresate în diferite forme. Inclusiv de poliție și de tribunale și de alte “organe competente” ale statului. Adică pe bune, violența împotriva minorelor nu e senzațională dacă nu se termină cu hălci de carne împrăștiate prin curte și oase arse în acid??? Poveștile lor nu ajung cu adevărat până la noi???
Toate zilele astea am auzit pe repeat fraza asta cu “Statul român a eșuat la Caracal”. Pe bune? Doar acum? Doar la Caracal? Mă faceți să râd!!! Statul român nu a eșuat doar acum la Caracal. Statul român eșuează în fiecare zi, în fiecare săptămână, an după an, după an.
Și noi împreună cu el. Pentru că nu ne pasă. Chiar nu ne pasă. Aceste statistici au fost publicate nu demult de Centrul FILIA. S-au pierdut în newsfeed, n-au scandalizat pe nimeni. Nope. Prea insipide cifre ca să mai sensibilizeze pe cineva. În fiecare octombrie, Filia organizează un marș împotriva violenței domestice. Știți câți “cetățeni responsabili” participă la el? Vă zic eu. Extrem de puțini.
Da, statul își permite să eșueze în fiecare zi. Și va face asta în continuare. Pentru că pe cetățenii lui îi doare la bască ce face cu adevărat. Nu îi cer socoteală, nu pun presiune pe el, nu se luptă cu el. Ah, se mai inflamează puțin spiritele în situații extreme precum Colectiv sau crima asta oribilă din Caracal. Și? Rezolvăm ceva cu toată furia asta vomitată în spațiul public? O demisie – două, în cel mai fericit caz, o anchetă ale cărei rezultate nu le vom afla niciodată și apoi uitarea. Până la următoarea moarte “șocantă”, care o sa ne ambaleze din nou.
Ce vreau să zic cu asta? Că toate lamentările astea pe fb nu sunt altceva decât niște frecții la picior de lemn. Dacă vreți cu adevărat o schimbare, faceți ceva. Ieșiți în stradă, donați bani la ong-uri care pun presiune pe stat, faceți voluntariat, acționați. Statul nu o să se schimbe singur și de bunăvoie.
*** credit foto #cutiadecarton