Ea își tamponă pielea încă udă cu prosopul verde mentă. Se privi lung în oglindă, cercetând cu atenție centimetru după centimetru de piele. “Nu au apărut alte semne” șopti încetișor. “Asta e de bine”. Analiză cu atenție pata mică și ușor roșiatică de pe brațul stâng. “Oare o mai fi crecut? Așa o fi arătând cancerul?”. Își surprinse fața îngrijorată în oglindă. Ochii ei mari, căprui, erau și mai mari, și mai speriați ca de obicei. Își susținu privirea în oglindă și un firicel de transpirație i se prelinse deasupra buzei.
Corpul îi alunecă încet în kimono-ul de mătase. Papucii pufoși îi mângâiau picioarele, încălzindu-le treptat. Păși ușor în bucătărie. Aprinse lumina c-un gest hotărât și își pregăti un expresso lung și-un iaurt cu fulgi și fructe proaspete. Se întoarse apoi în dormitor. Se cuibări confortabil în patul călduț. Mânca absent, privind în gol șifonierul negru din fața ei. Mesteca încet, ritmic, ca bătăile propriei inimi. Privirea îi era goală, opacă. O lacrimă i se prelinse lung pe obraz. Așeză bolul pe marginea noptierei. Apucă cu o mână telefonul. Încercă să-l deblocheze cu amprenta. Se răzgândi brusc, împingându-l înapoi pe noptieră. Apucă cu ambele mâini cana de porțelan.
O ține așa, câteva secunde, părând că-și încălzește mâinile. O ridică spre nas, închide ochii și trage cu putere aer în ambele nări. Fața i se destinde brusc și un zâmbet i se conturează în colțul buzelor. Soarbe încet, picătură cu picătură și lichidul pare că-i transformă tot corpul. Este mai relaxată, mai sigură pe ea, mai prezentă. Apucă cu o mână cartea aruncată lângă pat și începe să citească, cuibărindu-se mai bine între pernele colorate. Din când în când, se oprește pentru a sorbi din cafea sau pentru a privi bicicleta verde, prinsă în suport pe peretele din cealaltă parte a patului. Chipul i se întristează brusc, ochii i se întunecă. Își dă părul după ureche, cu un gest scurt, apăsat, nervos. Întoarce pagina și se concentrează pe citit.
Dincolo de storurile ridicate, vrăbiuțe guralive se joacă în teiul dezgolit. Le privește absentă. Își verifică din nou telefonul, aruncându-l nervoasă pe noptieră. Își prinde marginea mânecii, mângâind mătasea molatică. Privește și mai absentă vrăbiuțele din tei. “Nu înțelegi că s-a terminat? Gata! Kaput. Nu o să te mai caute niciodată. Nu-i mai pasă de tine”. Cuvintele au ieșit din ea zvâcnit, ca o bătaie de tâmple. “Nu mai însemni nimic. Nimic, nimic, nimic!” izbucni ea, plângând încet, sacadat, un plâns înnecăcios, sufocant, lichid. Corpul i se scutură în spasme haotice, lacrimile i se preling de pe obrazul ușor înroșit pe marginea kimonoului colorat. Privirea fixă este lipită de șifonierul negru din fața patului.
****acesta este un text scris la atelierele “scrie despre tine”, o școală atipică de scenaristică, la care particip regulat (oarecum) și cu deosebită bucurie din toamnă. În fiecare miercuri, de la ora 19 ne adunăm și scriem vreo două ore, sub atenta și amuzanta îndrumare a Verei Ion. Mai multe despre proiect puteți citi aici.
*** fiecare dintre noi avem scrisul în sânge, doar nu-i cunoaștem suficient de bine tehnicile pentru a-l transforma în ceva cu adevărat “artistic”. Școala asta e diferită pentru că combină scrisul cu jucatul, scenaristica cu actoria și te face să ieși din “vocea naratorul” și să scrii mai mult din “vocea personajului”. Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, contactați-mă în privat. Pot detalia la infinit.
** atelierele se țin fizic în București, dar există și o variantă online disponibilă oriunde în lumea asta mare.
* dacă sunteți ca mine și amânați de ani și ani să scrieți romanul ăla, sau piesa aia de teatru sau scenariul ăla de film, nu mai așteptați. Vă puteți înscrie de pe acum în acest proiect. Este cea mai bună rezoluție pe care o puteți lua în noul an. Trust me. Niciodată scrisul nu a însemnat atât de multă libertate.
À propos de libertate, fotografia a fost făcută de #cutiadecarton la Sibiu. Zborul și păsările sunt cele mai aproape ca simbolistică de idee de libertate. Dacă vă place, simțiți-vă liber să o folosiți. Precizând sursa, firește.