Satul cu mușcate roșii

În satul de la poalele muntelui fiecare casă are obloane verzi și mușcate roșii la fereastră. Oamenii vorbesc molcom și zâmbesc mult. Nu știu dacă înțeleg tot ce le zici, dar dau din cap aprobator, apoi ridică mâinile și încep să vorbească cu ele. Româna lor e ușor stricată. Accentul maghiar se simte de la prima silabă. Dar niciodată comunicarea nu a însemnat o problemă pentru ei. Zâmbetul este identic, indiferent de limba în care visezi.

Noi îi zicem Rimetea, ei îi zic Torocko. Satul este însă același. Un sat micuț, cuibărit sub un munte mare. Un sat cu case vechi, albe, cu obloane verzi și mușcate roșii la fereastră. “Au obținut fonduri europene și au renovat fiecare casă. Din 2000 este declarat zonă arhitecturală și urbană protejată și cred că este acum și pe lista UNESCO. Satul este atestat din 1257 și a fost un sat de mineri, cu populație mixtă de sași și secui. De asta nici măcar nu seamănă cu un sat românesc”- îmi explică unul dintre prietenii cu care merg, pentru a treia oară, la Torocko. Nu, nu obișnuiesc să merg de două ori în același loc, dar satul cu obloane verzi m-a vrăjit iremediabil.

De fiecare dată am vrut să întreb de ce mușcate. De ce roșii? Și de fiecare dată mă ia prin surprindere altceva și altceva și uit. Acum a fost moara de apă. Datează din 1752 și era folosită la morărit și la prelucrarea pâinii de fier, minereul exploatat în zonă. Data trecută au fost drumețiile la cetatea Costești și pe Piatra secuiului. Iar prima și prima dată, m-am bucurat de slujba ținută la biserica unitariană și de mobilierul pictat (expus în muzeul etnografic). Bine, ceramica de Korund nici nu o mai pomenesc, mereu revin în magazinul de suveniruri de lângă biserică pentru a-mi completa încă o piesă la colecția mea specială.

Cel mai mult și mai mult îmi place să mă plimb prin sat. De fiecare dată descopăr și redescopăr mici detalii estetice. Este unul dintre cele mai frumoase sate pe care l-am văzut vreodată. Simplu, curat, minimalist. Nimic ostentativ, nimic turistic. Porțile și geamurile care dau în pivniță. Lemnul ros de molii al porților de intrare în curte. Băncuța din fața casei. Balconul de sub streașină. Străduța-sfoară de lângă casa cu balconul de sub streașină. Frunzele copacilor bătrâni, răcorite sub vântul domol de vară sau colorate puțin de mușcătura primelor zile de toamnă. Pălinca de prune arde gâtul. Felia de pâine de casă unsă cu untură de porc și acoperită cu felii de ceapă roșie astâmpără arsura. Langoș-ul cu brânză sărată de la rulota de lângă biserică. Mai ceri unul. Și încă unul. Siropul de brad și dulceața de afine le cumperi suvenir-provizii pentru iernile lungi de la București. Izvorul din spatele bisericii. Singura apă care potolește setea instant.

De data asta ajungem pe înserat. Facem o plimbare în pas alergător prin sat, apoi ne întoarcem sub munte să ne instalăm corturile. În sat, oamenii s-au pregătit de iernat. Bărbații au crăpat și-au stivuit lemnele. Gospodinele au făcut zacuscă și silvoiț și siropuri. Covoarele au fost țesute din iarna trecută și încă nu s-au vândut toate. Le găsiți la magazinul de suveniruri de lângă biserică. Fiecare gospodărie este angajată într-o activitate. Unii produc diverse produse artizanale. Alții au pensiuni frumoase și ospitaliere, care găzduiesc turiști. Alții pun pe iarnă legume și fructe după rețete ținute de sute de ani în familie. Alții fac pălincă. Alții plimbă turiștii pe munte și le spun poveștile locului. De pildă, știați că la Rimetea soarele răsare de două ori? O dată pentru toată lumea, dar sătenii nu-l văd, acoperit fiind de Piatra secuiului, iar a doua oară răsare doar pentru ei, atunci când se înalță suficient de sus pe cer pentru a trece de munte și-a lumina satul.

Aici, sub munte, e liniște. Instalăm cortul și totul miroase a iarbă proaspăt tunsă și-a înserare. Facem focul. Umezeala pune stăpânire peste noi. O alungăm cu vin roșu de Moldova și cu povești șoptite la flăcările pocnitoare. Cerul de deasupra noastră este imens. Și-a aprins toate stelele, nu prea face economii la electricitate. Paralel cu noi, Piatra secuiului își odihnește stâncile golașe. Din poziția asta, chiar seamănă cu un uriaș adormit. Cel puțin așa ne-a zis săteanul-ghid mai demult. Abia acum am găsit însă unghiul din care trebuie privită. Mai torn un pahar de vin roșu. Trag aer rece în piept. Fiecare miros, fiecare sunet, fiecare gust, fiecare adiere de vânt sunt tot atâtea motive de-a te deconecta de la ritmul urban și a intra în ritmul molcom al satului de sub munte. Un ritm care creează dependență. Un ritm pentru care revii chiar și a patra sau a cincea sau a șasea oară.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!