Îți poți imagina o lume în care fiecare violență să nască un monstru? Apoi acest monstru să se întoarcă împotriva oamenilor și să-i pedepsească pentru crimele săvârșite? Nu, nu metaforic! Un monstru în carne și oase. Un monstru care să-ți aspire sufletul sau să-ți sfâșie beregata? Mulți am zice că o astfel de lume ar fi una de coșmar. Dar în egală măsură credem în justiție și cerem ca oamenii să răspundă pentru faptele lor. Așa este etic, moral, corect. Să fie pedepsit cel care a comis o faptă neconformă cu legile umanității. Zilnic sancționăm oameni, îi trimitem la pușcărie, îi amendăm, îi retrogradăm, îi marginalizăm, îi electrocutăm, îi spânzurăm (yep, în unele state pedeapsa cu moartea este încă valabilă), îi aruncăm în aer în explozii kamikaze sau îi ucidem cu pietre în piețe publice (aham, și această practică este permisă în unele state). Și totuși, pe cei care săvârșesc astfel de lucruri nu-i considerăm neapărat monștri. Ei sunt reprezentanți ai sistemului de justiție sau ai doctrinelor religioase sau ai armatelor și toți suntem de acord că acțiunile lor sunt justificabile, normale, firești. Niciodată nu-i etichetăm ca fiind monștri. Niciodată nu-i comparăm cu niște monștri, chiar dacă faptele lor depășesc granițele conceptului de monstruozitate. De ce? Doar pentru că nu au gheare, colți și umbre întunecate? Doar pentru că au o față umană? Anulează apartenența lor la specia umană gravitatea faptelor comise?
E liniște în grădina bunicii. Soarele se urcă tot mai sus pe cer, încălzindu-mi picioarele încă ude de roua dimineții. Cafeaua are întotdeauna alt gust, aici, pe băncuța din grădină. Alunecă încet, ca o părere, punându-mi sângele în mișcare. Privirea îmi alunecă peste dealurile verzi, peste norii albicioși, peste copacii încărcați de rod. E un spațiu securizant aici. Cel puțin, afectiv. Întoarcerea în grădina bunicii înseamnă reîntoarcerea în timpul mitic al copilăriei. Cititul în grădină e un obicei pe care l-am deprins din clasa întâi, atunci când am învățat literele și am început să buchisesc primele mele cărți. Nimic rău nu se poate întâmpla aici. Niciodată. Chiar dacă poveștile citite din cărțile împrumutate de la bibliotecă vorbesc despre balauri, monștri sau oameni răi, aici totul este curat, liniștit, frumos, normal. Și bunicul apărea mereu să alunge monștrii din imaginația mea și să mă protejeze cu brațele lui puternice. Mă bucur c-am ales să citesc cartea aici. Chiar dacă bunicul nu mai e printre noi, îmi dă un sentiment de protecție. Ca și cum grădina și amintirile din copilărie se transformă într-un talisman protector, un talisman care mă scoate din ficțiune atunci când ficțiunea este prea grea de digerat.
Dincolo de firul epic întortocheat, Victoria Schwab – Acest cântec neîmblânzit îmi trezește adevărate dileme existențiale. Nu că-i prea complicată acțiunea și greu de urmărit. Nici vorbă de așa ceva. Doar că trebuie să te întrerupi constant din citit pentru a-ți clarifica anumite aspecte ale lumii în care trăiești. Personal, paralele monștrii din roman – monștrii cu fețe umane din lumea în care trăim, m-au determinat să-mi pun un milion de întrebări. Când vom scăpa din roata asta a violențelor, roată care se învîrte continuu, născând alți și alți monștri? Când va pricepe omenirea că violența nu poate naște decât violență, și nu putem găsi pace și liniște aplicând de zeci de mii de ani aceleași metode ineficiente de-a stârpi violența prin războaie. “Primul lucru pe care l-aș face dacă-aș fi Dumnezeu – zicea mereu bunicul – ar fi să le iau oamenilor toate armele ca să nu se mai omoare între ei”. “Asta ar într-adevăr o schimbare” – îmi zic în gând, amintindu-mi vorbele bunicului. Iau o pauză de lectură. Trebuie să-mi înfing dinții în agrișele astea nu prea coapte. Agrișele nu prea coapte sunt cele mai bune chestii create de Dumnezeu în lumea asta. Și nu cred că mă poate contrazice cineva.
Să revenim. Acțiunea romanului se petrece într-un viitor întunecat, într-un oraș asediat de monștrii născuți – cum vă ziceam – din violențele oamenilor. Există trei tipuri de monștri. Corsaii sunt cei rezultați din violențe mai micuțe și se hrănesc cu carne și oase, având un aspect oarecum larvar, de început de materie. Malchaii sunt acei monștri care provin din crime. Ei sug sângele oamenilor vinovați de crime. Au o înfățișare întunecată și înfiorătoare. Ultimii, Sunaii, cu fizic uman, sunt un fel de îngeri ai morții. S-au născut în urma unor catastrofe colective (atacuri armate, atentate cu bombe etc.) și au venit pe pământ pentru a se hrăni cu cei care, prin violențele lor, distrug echilibrul planetei. Muzicieni talentați, ei îi atrag pe oameni în locuri întunecate, cântând o muzică hipnotizatoare, pentru ca apoi să le sugă energia vitală, golindu-i de sufletul lor. Dintre cele trei categorii de monștri, simpatizez din prima cu Sunaii. Sunt doar trei – Ilsa, Leo și August – așadar mă poziționez din start în tabăra lor. Bine, recunosc, sunt subiectivă. Mă las influențată de modul delicat în care alege autoarea să-i umanizeze.”Sunaii sunt justiția. Sunaii sunt echilibrul”. “Sunaii sunt rezultatul tragediilor [….] acte ale ororii atât de întunecate, încât tulbură echilibrul cosmic”. Împreună cu tatăl lor adoptiv, chirurgul Henry Flynn, cei trei Sunaii țin Orașul de Sud într-un echilibru precar, luptând împotriva monștrilor de pretutindeni, inclusiv cu cei dinăuntrul lor.
V-ați dat deja seama. Tema principală a romanului este lupta dintre bine și rău. O luptă care se duce pe un teritoriu clar delimitat. Orașul de Nord este stăpânit de Callum Harker (un fel de mafiot din viitor, care a reușit să controleze monștrii și i-a obligat pe oameni să-i plătească taxe de protecție pentru ei și pentru familiile lor) și Orașul de Sud, protejat de familia adoptivă a Sunaiilor. Urmând intrigile clasice ale romanelor de gen, vom avea doi protagoniști, moștenitorii de drept ai celor două lumi: rebela fiică a lui Callum Harker și sensibilul fiu adoptiv a lui Henry Flynn. Cei doi adversari vor fi obligați de forțe ostile să lupte împreună pentru aceeași cauză – supraviețuirea. Apar așadar pe scenă Kate Harker, unica fiică a lui Callum Harker și August Flynn, mezinul Sunaii. Cei doi sunt colegi de liceu și se apropie unul de celălat pe baza unor afinități elective, încă dinainte de a-și cunoaște adevăratele identități. Prietenia lor se va consolida rapid, pe măsură ce colegii îi marginalizează datorită excentricității lor native. Urmează să parcurgă împreună un traseu inițiatic, plin de teste și de provocări, trecând prin întâmplări din ce în ce mai întortocheate și mai violente, situate la limita dintre viață și moarte.
Departe de mine să vă narez întreg romanul. Vreau doar să vă zpun că mi-a plăcut teribil modul în care autoarea a atribuit valențe noi mitului frumoasa și bestia, inversându-i polaritățile. Aici frumoasa este investită cu monstruozitate, dorindu-și să devină cea mai bestială creatură de pe pământ pentru a satisface așteptările unui tată absent, a cărui atenție trebuie atrasă în permanență. Fata trebuie să demonstreze că va fi suficient de inumană pentru a moșteni imperiul tatălui ei și-a stăpâni peste monștrii întunecați. La polul opus, monstrul Sunaii se luptă cu instinctele sale criminale, reducându-se la înfometare cruntă pentru a-și demonstra valențele sale umane. El vrea să-și anuleze bestialitatea biologică pentru a se transforma într-un om complet.
Fascinantă, mult mai fascinantă decât lupta cu forțele potrivnice exterioare, este lupta cu propriile pulsiuni biologice și cu resorturile interne care te motivează să te transformi în negativ sau în pozitiv. Această luptă este infinit mai puternică și mai interesant de observat. Autoarea știe foarte bine să creeze planuri suprapuse, spiralate. Cu cât protagoniștii se mișcă în planul fizic, cu atât atributele lor suferă mutații complexe în planul moral și etic, deschizând narațiunii multiple posibilități de acțiune. Că romanul este plin de suspans, acesta este un fapt cert. Niciodată nu poți anticipa cum vor reacționa protagoniștii. Greu de prevăzut. Asta pentru că naturiile lor duale sunt extrem de puternice, nu vei ști niciodată în ce parte vor înclina balanța.
Original este și modul în care sunt numerotate capitolele. Dar nu vă stric surpriza. Vă las pe voi să descoperiți mecanismul de numerotare atipic. Stilul e alert, compact, devorant. O să vă fie greu să stați departe de lectură. Intrigile se extind pe toate planurile, punând personajele în alte lumini (și umbre), surprize apar de niciunde, la fel ca și răsturnările spectaculoase de situații.
Trebuie să vă mărturisesc. Am fost puțin dezamăgită că finalul nu se îndrepta înspre ce-mi doream eu pentru cei doi protagoniști. Asta te face să te superi puțin pe tine că nu te poți delimita de propriile prejudecăți și că bagi romanul în tiparele cu care ești obișnuit. Știi foarte bine că nu este înțelept să procedezi așa. Apoi îți amintești că va urma și a doua carte din serie, Monștrii din Verity și speri că vei primi la final satisfacția mult așteptată. Dacă nu în carte, măcar în filmele aferente celor două volume, drepturile de ecranizare fiind deja achiziționate de Sony Entertainment.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!