Respiră în frică

La început a fost sunetul. Ca și cum cineva a supt toată apa din calorifere și apoi a suflat-o cu putere înapoi pe țeavă. Sunetul a fost cel care m-a trezit. Îmi imaginam cum țevile cele vechi vor ceda de la presiune și apa va țâșni în dormitor. Am pipăit instinctiv cearceaful, să verific dacă nu cumva e ud deja. Apoi am simțit unduirea. Pereții s-au dezmeticit din somnul lor de beton și încearcau să-și dezmorțească mușchii. Patul se balansa ușor, plăcut chiar. Blocul întreg mi se părea un uriaș de piatră, care m-a prins în brațe și mă leagănă încetișor, să adorm la loc. Nu înțelegeam prea bine. Patul se mișcă și pereții sunt imobili sau pereții sunt cei care imprimă mișcare tuturor obiectelor din jur? Abia apoi am înțeles. Cutremur.

Cuvântul a scânteiat undeva în fundul creierului meu adormit, ca o brichetă care aprinde fitilul unei bombe. Îi puteam urmări flacăra cum se apropie din ce în ce mai rapid, îi puteam anticipa explozia. Gata, deja a trecut din subconștient în conștient și-a dezlănțuit panica. Gheara cea rece mi s-a pus din nou în piept și mă țintuiește la saltea. Mă sufocă. Încerc să respir, dar plămânii îmi sunt paralizați. Vreau să mă ridic, dar nu-mi pot controla niciun mușchi. Doar mintea îmi este hiper activă. Se superventilează, sărind de la un gând la altul, dându-mi o stare de agitație. Simt pulsul zvâcnind undeva sub tâmplă, gata să împroaște cu sânge dincolo de pereții mișcători. Voi exploda, pur și simplu, la fel ca și caloriferele.

Primul gând a fost – “Ah, ce bine că mi-am fixat mobila în pereți!”. Al doilea gând a fost – “Și dacă nu o să mai fie pereți?!” Al treilea gând a fost – “Uau, dansează apa în calorifere”. Al patrulea gând a fost – “Mă duc să-mi iau rucsacul de salvare acum?” Al cincilea gând – “Mai aștept puțin. Aș fi caraghioasă”. Al șaselea gând – “Nu mai bine ies din dormitor înainte să cadă totuși dulapul peste pat?”. Al șaptelea gând – “Sigur se termină acum, deja a durat prea mult”. Al optulea gând – “Unde o fi punctul meu de maximă siguranță?” Al nouălea gând – “Clar nu e sub plapumă!” Al zecelea gând – “La dracu’, de ce nu l-ai ales până acum? Al unșpelea gând – “Sigur cutremurul ăsta e mai serios. Durează prea mult!” Al doișpelea gând – “Ce faci dacă nu se mai oprește?” Al treișpelea gând – “În afară de un atac de panică?” Al paișpelea gând – “De ce toate căcaturile se întâmplă când ești singur acasă?” Ultimul gând – “Da’ dacă urmează o replică, atunci ce faci?!”. Apoi m-am oprit.

Mi-am amintit că trebuie să respir. Respiră în frică. Stai în ea. Încet. Câte o acțiune pe rând. Trage aer adânc în piept. Hai, hai că poți! Așa, foarte bine. Expiră ușor. Nu forța nimic. Foarte bine. Inspiră. Expiră. Ca un cerc. Inspirația egală cu expirația. Fără pauze. Bravo. Respiră în frică. E acolo, o simți cum te apasă tare pe piept. Expiră. Încet, fără grabă. Frica e tot acolo, te sufocă.

Inspir. Expir. Simt cum pulsul accelerat se liniștește puțin. Inspirația egală cu expirația. Frumos, rotund, fără pauze. Ca un cerc care se unduiește în pieptul tău. Simți? Parca gheara aia cu care te-a înșfăcat frica a mai slăbit puțin. Până și plămânii găsesc oxigen să pompeze din nou. Ușor. Respiră. Ca un cerc. Direct în frică. Drept în miezul ei. Ce culoare are frica? O vezi? Hmmm. E cenușie cumva? Respiră în cenușiu. Ce formă are? Un nor plumburiu care ți s-a așezat pe piept și te apasă? Respiră. Ușor. Nu te grăbi. Rotund. Egal. Frumos. Ce textură are frica? E grea, metalică, rece, sfredelitoare, insuportabilă. Respiră. Egal. Nu te grăbi. Ce este frica? Cu ce o asociezi tu? Ce sunet are frica?

Frica e căruciorul cu ustensile medicale. Se târâie cu zgomot metalic pe culoarul de la chirurgie. Respiră. E ora de pansat. Se apropie. Respiră. E tot mai aproape și mai aproape. Asistenta și căruciorul și toate ustensilele reci cu care va trage, apăsa, stoarce, zgândări, înțepa în carne vie. Respiră. Așa arată pentru tine frica? Metalul e rece și pătrunzător și îți scurmă prin măruntaie. Te doare și ți-e frig. Și ți-e rușine să plângi. Îți înghiți lacrimile. Una câte una. Le zăvorești pe interior. Uiți chiar să respiri. Vrei să se oprească. Nu mai poți. Amintește-ți să respiri. Respiră în frică. Nu, nu o să dispară. În cel mai bun caz vei reuși s-o îmblânzești puțin. Simți?

Ai zece ani. Salonul tău e în capăt. Ultima ușă, pe drepta. Drumul căruciorului durează o veșnicie. Începe din camera asistentelor, camera de lângă lifturi și se târâie încet pe coridor, trecând de la un salon la altul. Minute, ore, zile lungi de așteptare. Frică. Pentru tine așteptarea înseamnă frică. Știi că va ajunge la tine și durerea e garantată. Frică de cărucior, frică de ustensile, frică de asistentă, frică de corpul tău care reacționează uneori necontrolat, spasmatic, iar asistenta te va certa din nou. Frică de rușinea că toate femeile din salon vor râde de tine. “Ce copil neascultător. Iarăși s-a zbătut la pansat. Iarăși a plâns. Eu nu mai rezist. Atâtea fițe, nu mai suport așa ceva! Că doar pe toată lumea pansez, am mână fină, toți îmi zic asta. Nimeni nu se zbate atâta, ca fătuca asta neascultătoare!” Respiră. Respiră în frică. Coboară mai adânc. Mergi până în miezul ei metalic. Ce e acolo? Așteptare. Durere. Respiră rotund. Ca un balon se umflă plămânii. Și abdomenul. Apoi scoți aerul ușor. Un – doi – trei. Ușor, ca și cum ai sufla o pană. Foarte bine. Respiră. Vezi pana cum dansează în aer? Tu o faci să danseze. Expiră. Prelungește dansul.

Zaci pe pat de câteva săptămâni bune. Ai pierdut șirul timpului. Zilele se măsoară în vizitele de dimineață, atunci când doctorul zmucește pansamentul. Leucoplastul cel roz e lipicios. Se desprinde tare greu. Doctorul trage cu forță. Pansamentul se rupe și o dată cu el simți că ți-a smuls și-o parte din intestine. Durerea e scurtă și pătrunzătoare, iradiază direct în coloană. Se scurge rapid pe șira spinării, se prelinge ca un șarpe rece prin picioare, te paralizează și apoi dispare sub saltea. E o durere cu care te-ai obișnuit deja. O poți controla. Respiră. Așa sunt unele dureri. Trec rapid prin corp și se scurg în saltea. Altele stau acolo, lungi, obositoare, necruțătoare, te zgândăresc pe dinăuntru, te înnebunesc, te fac să te dai cu capul de pereți sau să-ți smulgi organele, doar să le scoți cumva din tine. Durerile astea se uită în somn. Uneori e un somn greu, metalic, cu gust amar de medicamente și coșmaruri c-o casa albă cu mușcate roșii la ferestre. Alteori e un somn umed de febră și transpirație fierbinte care îți topește pielea. Respiră. Respiră în frică. Respiră în durere. Concentreză-te pe respirație. Egal. Ca un cerc. Ca un zbor lin de pană.

Fesele îți sunt umflate și pline de noduli dureroși de la penicilină. Ai ajuns la a 107-a injecție. Știi cu exactitate pentru c-ai numărat și-ai memorat bine cifrele. Asistenta injectează serul, amestecându-l cu praful alb până se dizolva perfect. Frică. Așteptare. Asistenta scoate impasibilă aerul din seringă. Întotdeauna ridică seringa deasupra capului, în lumină, s-o vadă mai bine. De jos, de pe saltea, acul pare infinit de lung și extrem de gros. Așteptare. O picătură de ser iese în vârful acului. E timpul. Îți ții respirația, te strângi adânc în tine, ca în îmbrățișarea mamei, și închizi ochii. Frica e așteptare sau așteptarea e frică? Respiră. Ce gust are frica? Gust fermentat de praf alb și înțepător. Ca de penicilină care-ți transpiră fierbinte pe piele. “Relaxează, ce dracu! N-ai învățat până acu’ că trebe lăsat mușchiu’ relaxat? Iarăși vrei să curgă serul p-afară? Tu ai habar ce greu face mă-ta rost de antibiotice? Ce dracu! Relaxează!” Respiră. Încetișor. Ca un vis. Respiră. Nu uita să respiri.

Știi cu exactitate. Le numeri în fiecare seară. Mai trebuie doar 13 injecții, apoi totul se va termina. Și înțepătura cea usturătoare, și nodulul cel dureros și îngrijorarea de pe fața mamei. 120 de injecții. Așa i-a spus doctorul mamei. “Nu știu de unde faceți rost de ele, lucrați în comerț, aveți relații la negru. Ori faceți rost de ele, ori… “ Ei credeau că dorm, dar am auzit totul. Și-am înțeles că doar înțepăturile alea regulate, la ore precise, mă țineau departe de cuvântul pe care până și doctorul s-a sfiit să-l rostească în fața mamei. Respiră. Regulat. Frumos. Ca un cerc. Respirația ta e un cerc. Intră în frică, o sfredelește, o găurește, o slăbește. Respiră. Ce miros are frica? Miros de putreziciune scurgându-se lichefiată prin tuburile de drenaj. Miros de ceai fără zahăr și pâine cu unt. Miros de transpirație îmbâcsită de medicamente. Miros înțepător de clor. Frica miroase a spital, iar spitalul are toate mirosurile morții. Respiră în frică. Intră și mai adânc în ea.

Abdomen tău e o rană deschisă. Trei tuburi de drenaj ies din ceea ce-ar fi trebuit să fie o cicatrice mică și aproape invizibilă. Așa ți-au spus c-ar fi trebuit să fie. “O să uiți și c-a existat vreodată. Când vei fi dom’șoară și mergi la mare să te bronzezi, nici nu o să se observe. Ce vorbesc eu? Peste trei zile jucăm prinsea p’aci pe coridor, iar într-o săptămână maxim, te lăsăm acasă”– i-a spus asistentul cel tânăr, trăgându-i cu ochiul. “Hai, fii fetiță cuminte și dă-i drumul. Las-o pe mama să plece. Aici e mediu steril, nu are voie cu tine în sala de operație. Dar eu voi fi tot timpul cu tine. Nu suntem prieteni noi doi? Nu ți-am povestit eu de casa mea de pe deal, casa albă cu mușcate roșii la ferestre? N-am promis eu că te invit la mine la țară când te externezi? Păi nu sunt eu om de cuvânt?” Respiră. Ce gust ziceai c-are frica? Gust metalic, pătrunzător, gust de sânge și mușcate roșii. Respiră. Rotund. Ca un cerc.

Ce s-a întâmplat exact pe masa de operație, nu i-au explicat niciodată. A fost conștientă tot timpul. Frica e durere și așteptare și să fii conștient. Frică e atunci când toți se agită în jurul tău și tu înțelegi că se agită pentru că ceva nu este în regulă cu tine. Frica e bisturiul care taie în carne vie pentrcu că anestezia locală a fost insuficientă. Frica e vocea caldă a asistentului cel tânăr, care te mângâie pe cap și-ți povestește cum o sa alergați împreună pe dealul pe care-și construise el casa albă cu mușcate roșii în ferestre. Frica e împunsătura aceea adâncă, firul care trece luung prin piele și-i simți fiecare milimetru, ca într-o secvență filmată cu încetinitorul. Frica e sentimentul că pielea ta s-a transformat într-o mușama rigidă, în care cineva coase un desen în cruce, exact cum te-au învățat la ora de lucru manual. Frica e așteptarea. Frica e așteptarea morții. Respiră. Ce textură are frica? Respiră. O poți pipăi? Frica e ca o catifea neagră care se așterne domol peste noi. Absoarbe în ea toată așteptarea și toată durerea. Frica e diafană, ca o piele care nu te mai înțeapă, de care nu mai trage nimeni, pe care nu o mai atinge nimeni. Frica devine liniște.

Respiră. Respiră în frică. Simți? Simți cum se sparge? Se dizolvă în fiecare inspirație și expirație. Se face tot mai mică, cu fiecare conștientizare. Când o spargi în bucăți și-o respiri, e îmblânzită. Își scoate gheara din piept, și-ți dă răgaz să-ți revii. Când o miroși, o asculți, o guști, o colorezi, o atingi, o respiri bucată cu bucată, frica se rușinează, frica devine timidă, frica slăbește pulsația de la tâmplă, frica dă înapoi. Respiră în frică. Sparge frica. Ieși din ea. Ești una cu respirația. Ești oxigenul care intră în plămâni, ești sângele care-ți pulsează în tâmple, ești viață. Respiră în frică. Accept-o. Ia-o de mână și mergi împreună cu ea până în cele mai întunecate colțuri ale creierului tău. Respiră în frică. Las-o să te ghideze. Las-o să scoată la lumină toți demonii care se ascund în mintea ta. Respiră în frică. Așteaptă. Când frica dispare, rămâne doar respirația. Iar respirația este cea care ne ține în viață.

Da, a fost nevoie de un atac de panică să înțeleg. A fost nevoie ca frica să-și activeze toate mecanismele ei fine, care mă paralizează din ce în ce mai des în ultima vreme. A fost nevoie de frică să înțeleg că nici rucsacul de salvare, nici punctul de siguranță maximă, nici poziția corectă de apărare a corpului, nici cunoștințele de acordarea primului ajutor, nici informațiile transmise prin radio, nici medicamentele sau proviziile din rucsac, nici echipele de intervenție, nici oamenii dragi, de care m-agățam emoțional, dorindu-mi să-mi fie alături și să mă salveze… și nici măcar eu… ironic, nici măcar eu… nu mă pot salva, atâta vreme cât frica îmi controlează corpul și mintea și îmi paralizează orice acțiune.

Da, a fost nevoie de multă suferință fizică și emoțională ca să internalizez frica, s-o asociez cu întâmplări punctuale din viața mea, să-i dau schelet și carnație, mirosuri, texturi, sunete și culori. S-o stochez în celule, să-i dau acces la memorie, s-o las să-mi ia corpul în stăpânire. Da, a fost nevoie de suferința fizică și emoțională a oamenilor din jurul meu ca să-mi alimentez frica, să-i dau putere, să-i arăt că poate să-mi facă rău și altfel decât știe ea. Fiecare scenariu prăpăstios pe care mi l-am făcut de fiecare dată când aflam de un cancer, de un accident, de o moarte, de un incediu, de un cutremur, de un atentat… fiecare gând, chiar și nerostitul “asta mi se putea întâmpla și mie”… fiecare astfel de gând, mi-a alimentat frica, dându-i proporții cosmice, lăsând-o să mă controleze, să mă paralizeze, să mă transforme de fiecare dată în fetița de 10 ani, care așteaptă hârșâitul metalic al căruciorului de pansat.

Da, a fost nevoie de multe ședințe de respirație conștientă și gestalt cu Satyamayi Sa (dar despre asta o să povestesc altă dată), de câteva atacuri de panică, de-o depresie și de-un cutremur. Primul cutremur în care să fiu singură cu adevărat. Singură cu mine, singură cu frica mea.

Da, a fost nevoie de toate aceste lucruri (și poate de mai multe altele pe care le-am omis) ca să pot să-nvăț că frica poate fi respirată.

*** fotografie realizată de #cutiadecarton special pentru această postare. simțiți-vă liberi să o folosiți. precizând sursa, firește.

** respirația conștientă poate controla un atac de panică, nu vă protejează în timpul unui cutremur. va poate ajuta să vă păstrați sângele rece și să acționați focusat, rațional, urmând etapele documentate de Georgiana Ilie în Cutremur în orașul vulnerabil, un fel de manual de instrucțiuni (cel puțin pentru mine) în cazul unui cutremur în București (și oriunde altundeva).

One Reply to “Respiră în frică”

  1. Ce frumos ai scris, Simona! Iti spuneam ca si eu sunt tot mai cuprinsa de frici, pentru ca imi scot mastile, ma dezarmez si ma las fara mijloace de aparare. Asta e partea proasta cand incerci sa te regasesti. Redescoperi dureri vechi. Acum trebuie doar sa le intalnesc pe fricile astea fata in fata, sa le numesc, pe unele doar le simt, dar nu stiu de unde vin, nu sunt legate de vreo experienta pe care sa mi-o amintesc (asa cum e in povestea ta de aici), altele stiu de unde vin, dar nu stiu ce sa fac cu ele…

Leave a Reply to Natalia Cancel reply