La câte simulari reale de evacuare în caz de incendiu ați participat în viața voastră? Ați făcut una pe bune, sau doar ați dat anual cu semnătura pe hârțogăriile alea de securitatea muncii?
Suntem mai pregătiți astăzi față de cât de pregătiți eram la colectiv? S-a schimbat ceva de-atunci pentru noi, cetățenii de rând? S-a schimbat ceva de-atunci pentru instituțiile care au grijă de cetățenii de rând?
Se poate repeta ceea ce s-a întâmplat la colectiv?
Câți dintre noi ne-am cumpărat acasă un extinctor și o trusă de prim ajutor? Câți dintre noi ne-am pregătit rucsacul de salvare în caz de cutremur? Câți dintre noi am făcut un curs basic de acordarea primului ajutor? Câți dintre noi ne-am trimis copiii la un curs de prim ajutor? Câți dintre noi am făcut planul de supraviețuire pentru întreaga familie, astfel încât să știm ce avem de făcut în caz că…
Dacă nici măcar noi nu dăm doi bani pe viața noastră și a oamenilor din imediata noastră apropiere, cine credeți că o să o facă? Superiorii superiorilor care habar nu au ce ordine să dea pomperilor de rând, paramedicilor de rând, polițișilor de rând care și ei poate habar nu au ce să facă într-o criză de asemenea proporții pentru că nimeni nu i-a pregătit pe bune pentru asta? Sau care chiar dacă ar ști ce să facă, nu au voie să intervină de capul lor, până nu primesc instrucțiuni clare de la un superior, care sună un alt superior și un alt superior pentru că se cacă pe el să-și asume luarea unei decizii de teama consecințelor?
E ușor să arătăm cu degetul în afara noastră. Dar oare câți dintre noi întorc degetul ăla să arate înspre noi-înșine? Ce am făcut mai exact noi în acești 4 ani de colectiv ca să schimbăm ceva? Aaa, am ieșit în stradă, uitasem. Și după asta? Aaa, am semnat hârtii. Tot mai multe hârtii, vârâte în grabă la semnat printre două deadline-uri de către responsabilul cu securitatea muncii. Aaa, am ocolit localurile publice care nu aveau avizul pompierilor. Aaaa, am uitat și-am reînceput să trăim exact ca înainte. Aaa, a mai fost ceva? Eu una, nu-mi amintesc.
“O sa vezi, Simona, în cazul calamităților, se activează un fel de simț colectiv, oamenii se ajută între ei, sunt altfel” – mi-a spus prietenul meu Tibi, care antrenează câini să scoată oamenii de sub dărâmături. “Peste tot a fost așa. Oamenii se salvează între ei, se organizează, se ajută” -continuă el liniștit, încercând să-mi diminueze o parte din cea mai mare frică a mea dintre toate fricile mele mari.
Eu nu mă bazez pe simțul ăsta colectiv. Am trăit episoade în București în care simțul ăsta colectiv a dat greș în mod sistematic și în mod repetat. Mă bazez doar pe noroc și pe ceea ce am învățat să fac eu cu mâna mea, să mă salvez pe mine și pe alții. Pentru că nimeni nu ne poate salva mai bine decât o putem face noi.
Dacă fiecare cetățean ar fi instruit cum să reacționeze în situații de criză, timpii ăștia morți și bâjbâitul ăsta în gol, exact în minutele vitale pentru a salva vieți, nu ar mai exista. Nici printre noi, oamenii de rând, nici prin instituțiile care au grijă de viața noastră, a oamenilor de rând.
Nu intenționez să iau apărarea nimănui. Cu atât mai mult a pompierilor, polițiștilor și paramedicilor care apar în filmulețul atât de discutat astăzi. Sunt 100% convinsă că fiecare om prezent acolo a acționat cum a știut el mai bine. Atât cât l-a dus mintea, educația, corpul, emoțiile și sufletul.
Iar faptul că a fost haos dovedește, după umila mea părere, încă o dată și încă o dată lipsa de exercițiu repetat și lipsa de instruire corespunzătoare. Dar despre asta nimeni nu vorbește. Nimeni.
Corupția ucide, am auzit în mod repetat. Lipsa de educație ucide, nu aud absolut deloc. Iar acest lucru mă doare infinit mai mult decât videoul ăsta secret despre ce s-a întâmplat la colectiv, la care nici măcar nu am curaj să mă uit până la capăt.
Suntem toți victime, da. Și ei, și noi. Victimele propriei noastre indiferențe. Și vom rămâne în continuare așa, repetând un colectiv după un alt colectiv, până când ne vom învăța lecția.
*** credit foto #cutiadecarton