Navigez zilnic printre “știri senzaționale” și trăiesc cu impresia că lucrurile astea se întâmplă mereu altundeva, altcuiva, altcândva că n-au legătură cu mine. Totul e departe-departe, iar eu sunt aici-aproape, unde am un fel de imunitate care mă ferește să devin un titlu de știre de la ora cinci. Și iată cum moartea ajunge în cartierul meu, pe strada mea, pe trecerea mea de pietoni, prin locurile prin care traversez și eu cu căștile în urechi și muzica la maxim.
Există o grămadă de chestii nesemnalizate corespunzător. De șase luni tranzitez zilnic o stradă-șantier, pe care nimeni nu mai știe exact pe unde ar trebui să circule ca pieton. Trotuare-cratere, te obligă să ieși direct pe carosabil. Străzi reasfaltate, fără marcaje pentru trecerea de pietoni. Refugii de tramvai, prin care tramvaiele trec în viteză, fără să oprească. Niciun panou de semnalizare care să atenționeze lumea că nu sunt funcționale, ca e încă șantier. Trăim într-un oraș în care pietonii își riscă viața zilnic pe străzi-șantiere, trotuare-parcări și nimeni nu are răbdare cu ei. E urât și întuneric astă seară la mine în cartier. Oamenii aduc flori și aprind lumânări pe acest refugiu-fantomă, încă nedat în folosință, refugiu unde tramvaiele nu opresc și nu încetinesc. Locul în care un puști a alunecat sub roțile unui tramvai și nu l-au mai scos de acolo viu. E vina lui, a traversat neregulamentar. Restul nici nu mai pare a conta prea mult. Vinovatul e de vină, iar noi respirăm mai departe liniștiți.
“17 ani” îmi scrie cu degetul în palmă bărbatul cel mut, care era pe falsul refugiu de tramvai când am dus și eu flori. Face semne cu mâinile. Îmi arată trecerea de pietoni. Apoi locul neregulamentar prin care a trecut băiatul. Direcția din care a venit tramvaiul. Poc-poc silabisește el, fără să iasă niciun sunet. Își duce mâna la gură, mimând un strigăt, apoi trage de căștile mele și-mi arată că nu auzi prin căști. Poc-poc silabisește el mut, apoi arată un corp imaginar prins sub tramvai. Ridică din umeri a neputință, și-o lacrimă îi curge pe obraji. Kaput, citesc pe buzele lui, strânse într-o grimasă de șoc. Se prinde de cap, mișcându-se cu întreg corpul dintr-o parte într-alta, ca și cum ar vrea să legene durerea. S-o adoarmă.
Îmi ia mâna în mâna lui, și-mi scrie cu degetul în palmă. “17 ani”, intuiesc eu. Și mă înfior. Îmi simte curentul electric care îmi trece prin corp. Mă îmbrățișează. Iar eu mă prăbușesc în brațele acestui om pe care nu-l cunosc. Un om mut, care-mi spune prin semne povestea băiatului omorât de tramvai în cartierul meu, pe strada mea, lângă trecerea mea de pietoni. “Ești rudă cu el?” îl întreb. Dă din cap a negație, apoi își duce degetele la ochi, făcând semnul “eu am văzut”.
Înțeleg brusc nevoia lui de-a povesti tragedia la care a asistat pe viu. Mă ia de mână, mă duce la zebră. Îmi arată roșu. “Nu, nu” spune el fără sunete. Când clipocește verde, îmi dă drumul la mână și-mi face semn să trec, încurajându-mă cu privirea. Merg spre casă înfrigurată. Oamenii se opresc din drum, cumpără flori și lumânări de la florăria din stație. Bărbatul spune povestea din nou și din nou, oricui vrea să-l asculte. O durere mută, o durere de semne, pe care încă le simt arzându-mi în palmă.
***Credit foto #cutiadecarton
Andrei Cosma il chema. Coleg cu mine. Era un om nespus de special.
Sincere condoleanțe