Ca de la o iubitoare de broșă la alta, insist să-i spun doamnei Dăncilă că votul meu nu a fost pentru Iohannis, ci împotriva ei. Și n-am votat împotriva ei doar pentru că a candidat din partea PSD. Pentru mine PSD și PNL sunt două partide la fel de coruptibile ca mentalitate.
N-am votat împotriva ei pentru că vorbește greșit, gramatica poate fi învățată la orice vârstă. N-am votat împotriva ei pentru ca n-a știut cum se calculează raza (erată aria) cercului. Am fost în clasă de info la liceu și am uitat aproape toată matematica învățată atunci. Le ce-mi folosește azi să calculez raza (erată aria) cercului? N-am votat împotriva ei pentru că este femeie. Din contră, mi-aș dori mai multe femei competente în politică. Și n-am votat împotriva ei pentru că e proastă. Prostia, spre dezamăgirea celor care cred în miturile legate de prostie, se poate remedia.
N-am votat cu doamna Dăncilă pentru că nu o consider potrivită și competentă pentru funcția pentru care candidează. Atât. Probabil în alt mediu și la un alt nivel este un om cu diverse alte calități (orice om are în el un potențial, la fel cum orice om este o parte produs de mediul în care a crescut și în care a fost educat). Iar doamna Dăncilă este un produs al mediului în care a trăit, fără umbră de îndoială. Mi se pare incorect să anulăm un om și să ne batem joc de el, indiferent de nivelul lui, mediul lui, gramatica lui.
Eu cred că fiecare om are o șansă la învățare, transformare, îmbunătățire, evoluție. Suntem cu toții niște broscoi urâți care pot fi transformați în prinți și prințese prin învățare. Chiar și doamna Dăncilă. Dar pentru a beneficia de o astfel de metamorfoză, trebuie să avem în noi dorința de-a învața. De a ne asuma greșelile, a învăța din ele și a acționa pe o treaptă superioară. Ori tocmai această dorință de învățare și evoluție nu am văzut-o nici la dna Dăncilă, nici la dl Iohannis, nici la dl Barna. Toți îmi par oameni autosuficienți, egali cu ei înșiși, perfect confortabili cu ceea ce sunt, fac ori spun (ca oameni și ca politicieni).
Și mă gândesc că e nevoie de oameni noi în politică. Oameni ca noi, cu dorință de învățare și de creștere. Oameni care își asumă greșelile, învăța din eșecuri și merg mai departe. Nu e nevoie să fie perfecți, nu trebuie să avem pretenții astronomice de la ei. Doar să vedem în ei potențialul ăsta spre evoluție și dorință de învățare.
O schimbare a pragului minim de semnături pentru a depune o candidatură politică ar fi o urgență în România. O astfel de schimbare ar deschide poarta spre o diversitate și un grad de reprezentativitate mai mare în politica românească. Ori acest lucru ar introduce un principiu concurențial, care ar pune mai multă presiune pe politicienii noștri să devină mai profesioniști și mai conectați la nevoile reale ale cetățenilor. Iar lungul șir de mentalități politice autosuficiente ar fi întrerupt. Abia atunci s-ar produce o resetare radicală de mentalitate. Abia atunci ar începe schimbarea.
Nu, broscoii nu se transformă în prinți printr-un simplu sărut. E nevoie de muncă susținută, determinare și multă răbdare. Și de o schimbare radicală. La fel și politica românească. Nu o să apară de niciunde un prinț charmant, călare pe calul alb, și o să ne salveze pe toți. Sau o prințesă razboinică 😋 E nevoie de un vid de putere în care să crească oameni noi, să acumuleze experiențe, să eșueze poate uneori, dar și să schimbe ceva prin acțiunile lor.
Da, știu. Aveți libertatea să nu fiți de acord cu mine. Trăim (încă) într-o democrație.
“Nu batjocoriți alte persoane” a scris o fetiță de clasa a V-a în desenul afișat pe holul școlii în care votez. Mă doare rău desenul ăsta. Mă doare pentru că exact asta simt în sufletul meu: batjocură. Sunt profund scârbită de nivelul acestor candidați la prezidențiale. Sunt profund scârbită de comportamentul lor. Nu doar de comportamentul lor unul față de altul, cât de comportamentul lor față de noi, alegătorii lor. Între incompetența și falsa victimizare a doamnei Dăncilă și superioritatea arogantă a domnului Iohannis nu văd nicio diferență.
M-au scârbit aceste dialoguri-monologate ale candidaților, care la final n-au făcut decât să arunce umbre asupra propriei lor competențe. Și să nu răspundă coerent, argumentat și cu respect nevoilor societății civile. Campania asta electorală a fost o poveste despre doi oameni, două partide și orgoliile lor, încrâncenările lor de-a nu piede puterea. Cetățenii au lipsit cu desăvârșire din scenariul lor. Sau poate mă înșel. Cel puțin așa am simțit eu. Ca n-a fost niciodată vorba despre “noi, cetățenii” și nevoile noastre, ci doar despre “ei, politicienii” și nevoile lor. Iar noi, cetățenii contăm doar la vot. Atât.
“Atâta datorie ne-a mai rămas, să ne votăm președinții” – s-a scuzat băbuța în cârje, care-a blocat cu mersul ei șchiopătat scările spre secția mea de votare. Am fost singura care i-am zâmbit. Restul au privit-o rece, cu judecată. “Mai bine stăteai acasă” – a murmurat printre dinți bărbatul din spatele meu. Iar cuvintele lui mi-au înfipt un cuțit în inimă. Ura și disprețul dintre candidați s-a generalizat în ura și disprețul fața de cel care nu are aceeași părere ca și tine. Iar asta nu e democrație. Nu e respect. Și nu ne face cinste, nici unuia dintre noi.
Eram 90% decisă să nu merg la vot. Sau dacă merg, să-l anulez. Sunt 20 de ani de când votez împotriva cuiva, nu pentru cineva. Sunt 20 de ani de când votul meu înseamnă datoria de-a alege răul cel mai mic pentru ca să nu iasă răul cel mai mare. Și-am obosit. Votez cu greață și c-un sentiment de vinovăție că-mi calc în picioare propriile valori, punând ștampila pe-un candidat în care nu cred, pe care nu-l consider capabil, care nu mă reprezintă în totalitate.
De data asta voiam să fie altfel. Să pun un vot prin care să sancționez incompetența, aroganța și autosuficiența politicienilor noștri. Mă gândesc că e și vina noastră, a celor care validăm în mod repetat prin vot niște politicieni care știm că nu ne sunt suficienți. Că e vina noastră că le dăm puterea, iar atâta vreme cât ei știu că sunt validați de către noi by default, de ce s-ar deranja să lupte pentru a-și câștiga acest statut?
Dar mi-a fost frică. Da, frică. Mi-a fost frică de faptul că votul meu sancțiune se va pierde în majoritatea voturilor care vor legitima noul președinte. Că nu va conta. Iar astăzi, strategic vorbind, trăim timpuri politice în care chiar fiecare vot contează. Timpuri în care nu ne permitem luxul de-a ne anula votul sau a sta acasă.
Așa c-am votat din nou cu încrâncenare răul cel mai mic. Cu frică am votat. Și cu scârbă. Am simțit că m-am batjocorit pe mine, coborând atât de jos propriile mele standarde. C-am făcut un mare compromis față de mine însămi. Dar am votat. Am votat din nou răul cel mic.
Și mi-am promis că, indiferent de cel ales, îl voi urmări și sancționa alături de societatea civilă în fiecare zi, atâta vreme cât va fi președintele meu. Pentru că atâta vreme cât noi, societatea civilă nu spunem ferm Stop Joc, nu ne reprezentați, nu sunteți la nivelul cerut de noi etc. avem exact politicienii pe care-i merităm. Și da, cred că incompetența candidaților de astăzi este o oglindă a noastră, ca societate, în primul rând. O oglindă a celor 30 de ani în care ne-am mulțumit să punem ștampila pe răul cel mic și să dormim liniștiți încă 5 ani, până la următoarele alegeri.
Dar am avut proteste și victorii și bla bla bla, îmi veți spune. Da, am avut. Dar cât la sută, procentual vorbind, din populația cu drept de vot se implică activ și susținut în societatea civilă? Suntem puțini, foarte puțini, nu-i așa?
later edit =》 erată = aria, nu raza cercului. Cum spuneam, am uitat toată matematica din liceu 🙄 Nu aruncați cu raza ☀️
credit foto #cutiadecarton