Da, eu port mască în transportul public. Și-n spațiile publice închise. Și-n toate acele locuri & contexte în care este recomandat de specialiști să fie purtată. Fără nicio excepție. De ce? Pentru că mă respect.
Am ajuns deja la urgență într-un spital de plămâni. Cunosc foarte bine ce înseamnă să simți cioburi de sticlă la fiecare respirație. Cunosc foarte bine senzația de sufocare. Cunosc cum e să zaci la pat, ba sloi de gheață, ba fierbinte ca focul. Să te trezești noaptea, să-ți cauți corpul și să găsești în locul lui doar o durere continuă și surdă.
Cunosc foarte bine durerea ascuțită de cap, de-ți vine să te izbești cu el de pereți, doar să înceteze o dată. Și mai cunosc și tusea aia seacă, care se împrăștie ca o tăietură de lamă până adânc în creieri.
Cunosc și spitalele din București. Camera cu geamurile astupate cu scânduri și atmosfera sumbră din sala de radiografii. Nenea doctor de la urgență, care urlă la tine că l-ai întrerupt din pauza de masă când ai ciocănit la ușa pe care nu mai ieșea nimeni de-o oră jumate. Ți s-a spus să aștepți, ce contează că tremuri de frig, te doare tot corpul, ești leoarcă de transpirație și tusea aia seacă te lasă fără suflare?
Cunosc asistenta frustrată, la care tocmai a țipat nenea doctoru’, asistentă care-ți sparge vena când îți pune perfuzia. Cunosc toate mizeriile astea. Cunosc prea bine sistemul și toate lucrurile pe care este sau nu este capabil să le facă pentru mine. Îl cunosc atât de bine, încât știu că este o chestiune de noroc supraviețuirea ta. Norocul de-a da peste personal medical “de treabă”.
Cunosc și recuperarea. Durerile care-ți străpung spatele ca o săgeată, când te aștepți mai puțin. Crizele de tuse dintre orele 4 și 6 dimineața. Lunile alea lungi în care plămânii se refac infinit de lent, lăsându-te obosit și fără suflu atunci când urci scările până la etajul trei.
Știu atât de bine cât de napsha poate fi “o simplă pneumonie” ca să nu-mi doresc să mai aud acest cuvânt niciodată.
Acesta este plămânul meu stâng, suferind de “o mică pneumonie”. Inflamația a atins mai puțin de un sfert din plămân. Adică partea aceea albă, care se vede mai ștearsă.
Fragili. Suntem atât de fragili. O radieră care a șters ușor o parte din plămânul meu stâng. O pneumonie. Nici măcar gravă. M-a scos pe tușă mai bine de două săptămâni anul trecut, prin septembrie. 10 zile de zăcut la pat, ca să fiu exactă. A fost nevoie de 3 până la 6 luni ca țesutul să se refacă complet.
M-a purtat prin spitale și m-a apropiat mai tare de moarte. De oamenii cu tuburi de oxigen, valsând pe holurile verzi ale spitalului ca niște fantome cu standul de perfuzii prins de cărucioarele cu rotile.
A fost prima oară când am fost într-un spital de plămâni. Prima oară când am fost doar un om mascat printre oameni mascați, cărora le puteai zări doar ochii și suferința din ei.
“Cumplite simptome dau bolile de plămâni” – îmi ziceam în gând, așeptând cu orele să termin de făcut toate investigațiile. “Pneumonie comunitară LIS” așa mi-au spus că se cheamă. “Ce nume frumos, așa, ca de floare!” – am șuierat eu, căci vorbitul era mai mult șuier decât cuvinte articulate. “Îi spune comunitară deoarece se răspândește foarte ușor. Puteați să o luați de o oriunde. De la metrou, de pe stradă, de la birou. E suficient să fi tușit cineva aproape de dvstr și asta e. Cu sistemul dvstr imunitar slăbit, ați fost țintă sigură”.
Suntem fragili, atât de fragili suntem. Este suficient să tușească cineva lângă noi ca să ne transformăm într-o cifră din statisticile pe care le dezbat ăștia la tv, statisticile alea de nu le crede nimeni, cele cu “cei morți ” și cu “cei vii”, statistici care alimentează teorii conspiraționiste complexe.
Favorita mea este cea cu “este doar o pneumonie”, firește. De parcă pneumonia ar fi un masaj de relaxare sau așa ceva.
Purtați mască. Pneumonia e nasoală rău. Iar virusul ăsta se manifestă ca o pneumonie, dar încă nu știe nimeni exact care e treaba cu el. Prevenția e sfântă. De ce să te expui la riscuri aiurea, când poți evita suferințe inutile prin simple măsuri de prevenție?
Eu port mască pentru că mă respect. Mă respect pe mine și îmi respect corpul. Îi respect pe ceilalți și le respect corpurile. Nu suntem organisme separate. Nu trăim izolați în bule închise ermetic. Trăim în comunități. Iar comunitățile respiră împreună.