Pledoaria lui Patrick Brăila din DoR m-a cucerit din prima. Trebuie să ai foarte mult curaj să vorbești atât de deschis despre tine. Să te dezbraci de toate fricile, inhibițiile, judecățile și prejudecățile celorlalți și să te prezinți în fața tuturor cu sufletul la vedere. Să fii sincer până la capăt. Sincer cu ceilalți, sincer cu tine însuți. Să îți asumi ceea ce ești, să știi cu claritate ceea ce vrei să devii și să faci primul pas. Și apoi celălalt. Și celălalt. Să nu te mai oprești niciodată. Și nu doar să mergi hotărât pe drumul tău, ci să-i inspiri și pe ceilalți să-și ia destinul în mâini și să acționeze. Nici măcar pentru o secundă nu am ezitat. Când am văzut că scurtmetrajul lui Patrick Brăila se va difuza la Macaz, am alergat acolo cu sufletul la gură. Îmi doream să văd finalizarea proiectului Pieptiș/ Abreast din prima clipă în care am auzit de existența lui. Și nu am fost dezamăgită. Pieptiș este dincolo de orice așteptare. Scurt, condensat, greu. Îl înghiți într-o clipă și-l digeri pe îndelete, săptămâni întregi. Îți bulversează lumea cunoscută. Te determină să-ți pui întrebări. Nu poți să mai trăiești în ignoranță. Trebuie să găsești răspunsuri.
Nu știu cum mi-am adunat curajul. Curiozitatea mi-a forțat mâna. “Facem un interviu?” – am întrebat eu. “Facem!” – a răspuns el. Eram pe drum când am conștientizat. Urmează să-l iau la întrebări pe Patrick Brăila. Aham, chiar pe el. Acest the self made man, cum își semnează propriul blog. Era prima zi de primăvară în București. Prin geamul întredeschis, claxoanele mașinilor se amestecau cu ciripit de păsări vorbărețe și cu sunetele casnice ale vecinilor de bloc. E cald și plăcut în mica garsonieră. Miroase puternic a ness și-a primăvară. Cana îmi arde mâna stângă. Revin la studenție. Nu pentru că n-am mai băut ness de-atunci. Ceva din camera asta îmi amintește de camera mea din cămin. O masă de lucru, un pat, o etajeră cu cărți, o bicicletă. Pereți pe care sunt lipite diverse suveniruri din proiectele lui Patrick. Sau o schiță cu etapele redactării unui scenariu de film. Idei concretizate, idei în lucru. Un spațiu creativ. Un spațiu în continuă schimbare.
Pornesc telefonul. Înregistrăm. Vocea mea e subțire și pițigăiată. Vocea lui Patrick e groasă și calmă. A mea tremură puțin. Acum toate întrebările îmi par tâmpite și toate curiozitățile mele sunt mai degrabă indiscreții. Îmi făcusem bine temele înainte. Adică chiar am citit tot ce am găsit despre Patrick și despre ce înseamnă să fii transgender. Mi-am însușit noțiuni, concepte și cuvinte noi. Dar toate au dispărut brusc din capul meu. Aproape regretam că-l deranjasem pentru astfel de nimicuri. Patrick este zâmbitor și energic. Rafale de râs se revarsă printre cuvinte, tăceri mai lungi sau mai scurte le dilată sau le comprimă scurgerea, marcând momentele sensibile. Interviul prinde contur. Mai stângaci la început, tot mai destins pe urmă. Vorbim repede, ca și cum ne-ar fi teamă să nu se termine timpul fără să clarificăm toate întrebările. Conștientizăm apoi că nu suntem limitați de timp și ne relaxăm.
Patrick mânuiește bine cuvintele. Știe să vorbească frumos. Îl bănuiesc că posedă un soi de super power. Te provoacă să te deschizi la rândul tău, să vorbești despre tine. Mai mult, reușește să te facă să te simți confortabil atunci când vorbești. Ascultat. Adică ascultat cu adevărat. E un schimb sincer de idei, păreri, convingeri și experiențe de viață. O poveste o balansează pe cealaltă și necunoscutul dintre noi devine tot mai cunoscut. Nici măcar nu mi-am dat seama când am renunțat să mai pun întrebările pregătite. “Go with the flow, go with the flow”– îmi spun în gând. “Oricum întrebările tale erau incredibil de naive. Habar nu ai care sunt realitățile cu care se confruntă o persoană transgender în România. Lasă-l să vorbească. Omul știe mai bine”.
Am început despre film. Dacă inițial, interviul avea o structură, structura a dispărut pe măsură ce confesiunea sinceră și spontană i-a luat locul. Out of the record, am încheiat frumos cu niște proiecte noi de performance, pe care Patrick le are în curs de pregătire. Am promis să nu suflu o vorbă. Momentan. Voi scrie despre ele la momentul potrivit. Vă las acum să citiți transcrierea interviului. Exact așa cum a fost înregistrat. Fără estetizări, fără completări, fără modificări. Sincer până la capăt. Pentru că sinceritatea este cea de-a doua super power a lui Patrick Brăila.
Filmul este autobiografic. De ce ai ales acest episod al coming out-lui față de familie și nu un alt moment important din procesul tău de tranziție? În scurtmetraj nu poți să explorezi prea mult. Fiind un timp scurt, trebuie să te raportezi la un moment. Și-atunci am ales să pornim din momentul de furie, de negare maximă, pe care să îl domolim încet până într-un punct în care putem sugera că mama va fi alături fiul ei trans, că drumul e greu, e anevoios, dar la final rămân împreună. Cred că asta e ideea. Am facut un film (auto)terapeutic. Am considerat că este cel mai onest să spun o poveste despre mine. Mă bazez foarte mult pe puterea poveștilor personale, mai ales într-un context în care nu avem date statistice. Nu avem cifre, nu avem cu ce să lucrăm și atunci cred că este o unealtă extraordinar de bună în a crește conștientizarea experienței trans în România. Este foarte interesant că în parcursul de facere a filmului am conștientizat că relația mamă-fiu este o temă pe sufletul meu de foarte mult timp. În 2007 am făcut filmul de licență Mantaua/The Overcoat cu aceeași metaforă. Am considerat că va fi pt mine o eliberare, dar și o modalitate de-a pune în discuție o temă extrem de importantă, relația dintre părinți și copiii lor lgbt (prin extensie).
Mi-a plăcut faptul că deși este scurtmetraj și nu ai timp suficient să dezvolți personajele, ele sunt totuși foarte statornice în hotărârile pe care le iau și foarte puternice ca personalități. Mă întrebam dacă mama, ca personaj, este documentată din discuțiile reale cu mama ta sau din proiecțiile pe care le-ai făcut tu în legătura cu ce ar gândi sau cum ar reacționa mama ta? Este o întrebare foarte bună. Cred că este câte puțin din amândouă. O îmbinare din mama cum e în realitate, dar ficționalizată în contextul filmului. Da, e un film inspirat din realitate, dar există și ficțiune. Nu tot e 100% conform cu realitatea. Pe de altă parte, un regizor trebuie să își știe personajele extrem de bine, chiar dacă filmul parcurge un mic moment al vieții lor.
Pieptiș a fost promovat printr-o serie de povești de coming out publicate la tine pe blog. Am pus această întrebare pentru că am observat în aceste povești că de multe ori copiii își pun singuri limitări când se gândesc la cum vor reacționa părinții lor. De cele mai multe ori, reacțiile părinților sunt foarte diferite de scenariul pe care îl fac copiii despre cum cred ei că vor reacționa. Pot să aibă surprize plăcute… Sau neplăcute. De cele mai multe ori, reacția este negativă, uneori chiar violentă. Și atunci se pune în discuție cum abordăm relația părinte-copil din perspectiva adolescenților. În cazul persoanelor trans, lupta se duce pe mai multe planuri. O dată este tormentul personal, foare intim, de nefericire, dezacord profund și foarte dureros cu corpul în care trebuie să trăiești. Pe de altă parte, vine acest blocaj din partea celorlalți (familie, colegi, anturaj, context extins de oamenii din jur). Luptele se duc așadar pe mai multe planuri și de obicei în comunitatea transgender, la nivel mondial, rata de sinucidere e cea mai mare. Este un bagaj extraordinar de dureros, care poate deveni uneori insuportabil. În ultimele luni, foarte mulți adolescenți vin înspre mine. Am observat că există micro-comunități de adolescenți trans în toată țara. Ei sunt super conectați între ei. Pentru ei internetul e altfel decât e pentru noi. Ei sunt deja în legătură, schimbă informații între ei. Dar, în același timp, trebuie să gestionezi situațiile în care îți scrie un adolescent de 13-14 ani și te întreabă de unde poate face rost de testosteron. El crede că testosteronul este soluționarea tuturor problemelor lui. Este foarte greu să-i explic, pe facebook, că nu asta este soluționarea tuturor problemelor. A fi trans ține de o filosofie, o atitudine și nu de un parcurs medical neapărat, cu toate că uneori e imperios. Încerc să-i fac să conștientizeze multitudinea de stări și trăiri care vin odată cu începerea tranziției hormonale. Ce încerc, de fapt, să le transmit, e îndemnul de a se împrieteni cu ei înșiși, de a se iubi, de a prețui fiecare clipă și de a-și construi cu grijă viitorul.
Aceasta este o alta problema pe care mi-aș fi dorit să o abordăm. Nu există un suport medical (psihologic sau endocrinologic) pentru persoanele transgender din Romania, nici protocoale clare pe partea juridică sau de evidență a populației. Nimeni nu știe ce este de făcut. La nivel instituțional, nimeni nu știe de existența noastră. Până acum în instanță au fost foarte puține cazuri de persoane trans care au reușit să-și schimbe actele prin procese foarte anevoioase. Sunt foarte puține cazuri de schimbare a identității de gen în actele de stare civilă, raportat la numărul de persoane transgender reale existente la ora actuală. Numărul este foarte greu de estimat, dar eu cred că se ridică la 15-20 de mii de persoane. Este o estimare pur personală, nu am date, ci doar am calculat cum crește prevalența de la un studiu la altul. Neexistând protocoale, nu există nici specialiști și nici persoane care să pregătească specialiști. Neștiindu-se foarte multe despre noi, dacă există cineva deschis spre partea asta, trebuie să se pregătească pe cont propriu. Fie că sunt psihologi, psihiatri, endocrinologi sau chirurgi. Pe partea legală, la fel. Sunt foate puțini avocați care știu cum să abordeze în instanță un proces de schimbare a identității civile.
Am simtit foarte bine integrată în film metafora drumului. Mama pornește în forță și este foarte îndârjită, aruncând argument după argument. Este evidentă lupta ei interioară. De fiecare dată când aruncă câte un argument, parcă se dezbracă de el și îl scoate din mintea ei. Mi-a placut foarte mult coborârea și inversarea rolurilor. La coborâre, fiul este primul, abia apoi îl urmează mama, care pare împăcată cu situația, acceptând deciziile fiului. Mama trece printr-o schimbare. Harta ei emoțională este foarte încărcată. Parcurge foarte multe stări: de la furie la disperare, la o încercare de-a aplana conflictul. Trece apoi pe calm și înțelege că frica și disperarea nu sunt o soluție. Ajunge la un soi de acceptare. Harta emoțională a fiului este constantă. El și-a asumat deciziile luate. El înțelege că nu poate ceda în fața impulsului de-a o lua la fugă și-a renunța, că trebuie să fie acolo, pe un fond de încredere și dragoste față de mama lui și cu speranța că totul va fi bine. A renunța nu este o soluție.
Ți-ai propus, încă din liceu, să-i obișnuiești treptat pe părinții tăi cu ideea transformării tale, nu te-ai distanțat de ei. Ai încercat să-i faci să țină pasul cu tine și să-i integrezi în procesul tău de tranziție. De ce? Îi înțeleg pe acei care se distanțează de părinții lor pentru că vor pur și simplu să își trăiască viața. Să înceapă o dată să trăiască identitatea lor, nu să mai joace un rol care nu e al lor. Eu sunt foarte atașat de familie, și prin firea mea, și prin modul în care m-au crescut. Sunt foarte atașat de ei. Mi-au oferit dragoste și sprijin și libertatea de-a mă manifesta cum simt și de-a face ce vreau, tot timpul. Am simțit că nu pot să pornesc pe drumul acesta, făra acceptarea lor. Și mi-am asumat faptul că da, s-ar putea să dureze foarte mult, dar nu pot face asta fără ei. În cazul persoanelor lgbt care își fac coming out-ul față de părinții lor, procesul trebuie să vină la pachet cu o asumare și cu o înțelegere a faptului că ei trebuie să aibă răbdare, ei trebuie să-și educe părinții, ei trebuie să facă exercițiul constant, uneori foarte greu, de-a comunica calm, cu deschidere și cu dragoste, despre cine sunt și ce simt. Cel puțin în stadiul actual al societății, nu se va întampla în sens invers. Decât în foarte puține cazuri. Extraordinar de puține.
Este foarte important să existe oameni din comunitate și poveștile lor? Cum influențează vizibilitatea dezvoltarea sistemului? Prin sistem înțelegând orice ar putea ajuta comunitatea. Crearea de specialiști, modificarea legilor etc. Din moment ce nu se știe nimic despre asta, este normal să existe o reticență, e normal să fie o atitudine homofobă și transfobă. Informațiile sunt foarte puține. Media mainstream nu portretizează în cel mai favorabil sau cel mai corect identitățile trans. Contactul direct sau indirect cu oamenii din comnitate poate fi o modalitate extraordinar de bună ca să ne înțeleagă. Dacă e să schimbăm ceva în materie de legi și protocoale, trebuie să știe exact pentru cine fac asta și nu pentru ce cred ei că fac lucurile astea. E cel mai bine ca poveștile să vina din comunitate și să fie crude, raw, neprelucrate, să fie spuse de ei.
Am înțeles c-ai avut un feedback copleșitor în urma filmului. Adică foarte mulți oameni au venit la tine să îți spună: am trăit și eu asta sau trăiesc asta acum. Cum te responsabilizează reacțiile lor? La modul optimist, cum vezi creșterea comunității? Nu mă responsabilizează, cât mă impulsionează. Mă face să înțeleg că am făcut ceva bine și că trebuie să continui. Comunitatea crește organic, fără să facem ceva special pentru asta. Când o persoană intră în comunitate, automat știe mai multe lucruri, se simte mai confortabil. Apoi ajunge o altă persoană la ea… intră și ea în comunitate și tot așa. Se întâmplă din ce în ce mai repede. Ca o divizare de celule. A început de la unu, doi… iar acum suntem aproape 200 de oameni, în mai puțin de patru ani. Și creștem în continuare.
Când ai început activismul? La puțin timp după ce am început tratamentul hormonal. În toată frustrarea mea și în toată neîmplinirea mea și neconcordanța mea cu mine, eram plin de frici și de fobii, chiar rasist. Eram inclusiv homofob. Și puțin sexist. Acum am înțeles de ce eram așa. Eu vedeam în mine efortul meu incredibil de-a mă conforma, de-a fi în majoritate și a fi în același plan cu ea. Taxam aspru pe oricine altcineva care nu făcea același efort. Când mi-am dat seama că asta e cea mai mare prostie și am înțeles cât este de bine să fii în acord cu tine însuți și să te simți eliberat c-ai pornit pe drumul tău, lucurile astea au dispărut. Când a apărut pace și liniște în raport cu mine, a apărut pace și liniște în raport cu ceilalți și asta mi-a permis să înțeleg mai bine societatea și mecanismele ei. Cum funcționează. De unde provine nedreptatea și ura. Și m-a ajutat să nu-i mai judec pe cei care urăsc în continuare. Tu ești responsabil pentru tine, în primul rand, și nu poți să intervii asupra celuilalt.
Ai avut și feedback negativ? Reacții mai violente din partea oamenilor? La adresa mea nu au fost. Nu au fost atât de grave, încât să le resimt. Au fost foarte multe momente de discriminare, și abia când am înțeles mecanismele discriminării, am înțeles că am fost discriminat. E important să știi ce este discriminarea și cum funcționează, ca să poți să o identifici, să înțelegi ce înseamnă starea ta de confort si să depășești conditia asta inferioară. Îmi dai exemple de discriminare? În școală eram întrebat dacă eram băiat sau fată. Mereu am avut o atitudine mai masculină. Uneori băieții mai mari strigau tot felul de lucruri după mine. Eram suficient de prins în capul meu și în ceea ce trebuie să fac, încât să-i ignor. Dar m-au lovit ulterior, când m-am gândit la ele. S-a întâmplat și după ce am făcut coming out-ul, dar nu am început tranziția. Am căpătat încrederea să vorbesc deschis despre mine cu oameni pe care îi cunoșteam pentru prima oară și cărora le explicam că eu sunt un bărbat trans și că mă identific așa, iar reacția lor să fie ceva de genul: “Ok, deci tu ești de fapt lesbiană”! Nu mă deranjează să explic over and over, dacă vine dintr-o atitudine respectuoasă. Lucrurile se complică când pornește totul de la o bază de prejudecată și de lipsă de respect.
Din informațiile care au ajuns tangențial la mine despre comunitatea trans, imaginea ei este foarte diverisificată, dar și foarte controversata. Exploatată cumva negativ de mass media. Cum își explici asta? Identitătile trans sunt foarte multe și foarte variate și fiecare la fel de valabilă ca celelalte. Pe un fond de lipsă de educație în acest sens, se confundă foarte mult identitatea de gen cu orientarea sexuală. Nu se face diferența. Trebuie să explici și asta. Am observat că în 2015, după legalizarea căsătoriei între persoanele de aceleași sex în S.U.A. a crescut rata de violență la adresa persoanelor trans, inclusiv numărul de sinucideri. Pentru prima dată în istorie, s-a creat un helpline pentru persoanele trans. Ajungi să te întrebi de ce? Legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelasi sex a stârnit și mai mult anxietatea socială legată de gen, această discuție on-going care e ca un bulgăre de zăpadă care a pornit la vale. Populației majoritare îi e frică să nu devină avalanșă și să o îngroape. Când încerci să redefinești noțiuni atât de bine împământenite precum ”gen”, ”căsătorie” și le mai și legiferezi, reacția majorității cis heteronormative e de ură. Probabil că ei se gândesc ok, hai, acceptăm homosexualii că ne-am cam obișnuit cu ei de vreo câteva zeci de ani, dar cum adică transgender? Ce mai e și asta? Confuzia, frica se transformă în ură. Și ura este proiectată, din păcate, asupra comunității trans cel mai mult.
În contextul Coliției pentru familie și a urii vehiculate în spațiul virtual, cred totuși că s-a creat și o oportunitatea de-a face un pas în față pentru a vă afirma mai bine identitatea, a vorbi mai mult despre voi și a vă face mai cunoscute valorile. Este o oportunitate foarte bună. Și-am simțit tot timpul chestia asta. Dar ca să faci o campanie de informare, trebuie resurse. Resursele comunității lgbt sunt incomparabile cu resursele celorlați. Atunci când resursele sunt puține, lupta trebuie să fie mai inteligentă și mai aplicată. Dar cred că este foarte mare nevoie de oameni care să facă efortul (pentru că este un efort) de-a ieși în față pentru a-și spune povestea. Trebuie arătată diversitatea identităților de gen și de sex. Cred că este cel mai bun moment.
Lucrurile care vă afectează în mod direct sunt promulgate prin niște legi care vor influența generațiile viitoare (nu vor dispărea peste noapte) și sunt date de politicieni care poate nu au răbdarea să aprofundeze subiectul și să asculte părerile tuturor celor implicați. Poate comunitatea trans să facă ceva în acest moment pentru a obține anumite drepturi și a le consolida? La noi lista prioritatilor este diferită. În momentul de față nevoile noastre sunt atât de multe și atât de variate, încât parteneriatul civil nu este neapărat o prioritate. Primează formarea unei rețele de medici care să poată oferi suport. Nevoile sunt și de ordin legal, cu avocați care să se specializeze pe partea juridică. Nu e suficient să fii deschis. Cu toată atitudinea pozitivă și dorința de-a ajuta, poți primi un aviz nefavorabil de la judecatori, dacă nu îți fondezi bine cazul. Bineînțeles, toate acestea vin la pachet cu o creștere a comunității, a gradului de awareness și cu o constanță în a vorbi despre noi. Din păcate, trebuie să alegem cu grijă sursele unde vorbim despre noi. Interacțiunea cu jurnaliștii este foarte dificilă. Cei mai mulți care vor să scrie despre asta, habar nu au și nici nu fac efortul să se documenteze înainte. Se întâlnesc cu omul, așteaptă să vorbească cu el și se gândesc că scot ei ceva de acolo. Nu contează că nu înțeleg foarte bine anumiți termeni și că îi folosesc nepotrivit, sau că folosirea asta nepotrivită generează niște impresii greșite. Nu înțeleg responsabilitatea research-ului.
Mie mi se pare un mare act de curaj să-ți asumi identitatea trans, să vorbesti deschis despre ea și să începi procesul de tranziție. O dată este lupta cu voi înșivă, până vă clarificați ceea ce aveți de făcut. Apoi vă luptați cu părerile și sentimentele celorlalți legate de decizia voastră. Urmează apoi lupta cu știința și cu evoluția medicinii, care vă permite să vă transformați corpurile în conformitate cu identitatea de gen pe care o simțiti în interiorul vostru. E greu să iei decizia să începi tranziția? Să alegi acel moment unic și ireversibil în care faci prima injecție? Decizia nu a fost grea. A fost greu să găsesc modalitatea de-a face asta într-un cadru sigur. Nu s-a întamplat asta, am luat-o pe cont propriu. Pentru mine cel puțin, acel testosteron ambalat în fiole de câte 1 ml, mi-a schimbat viața. Și cred în continuare că viața mea depinde de acele fiole. Cred că o zi mai târziu ar fi fost prea târziu. Am simțit cum bula în care trăiesc se tot micșorează și oxigenul devine tot mai puțin și că nu mai pot să respir și că trebuie să ies afară. Ca o naștere. Și da, pentru mine asta a fost. O naștere. Și nu în sens simbolic. De asta eu am două zile de naștere. Când simți că viața ta depinde de asta, probabil că e un act de curaj să alegi să începi tranziția, așa rudimentar, pe cont propriu, în loc să alegi să te sinucizi. Eu nu l-am resimțit ca pe un act de curaj. M-am simțit dator față de mine să încerc tot ce-mi stă în puteri să pot să trăiesc împăcat, ca Patrick. Vreau să subliniez că, pentru persoanele trans, începerea tranziției (sociale, medicale, juridice) face diferența între viață și moarte. Aș vrea ca lumea să înțeleagă asta.
Toți avem complexele noastre în legătură cu corpurile pe care le avem. Ne urâm corpurile și nu avem o relație prea corectă cu ele. Cum e să te simți prins într-un corp în care nu te regăsești? Începe cu o aversiune incredibilă față de el, cu impuslul de-a lua cuțitul și a tăia tot ceea ce este în plus la el, inclusiv venele… până la o muncă incredibilă de introspecție și de împăcare cu lucrurile pe care nu mai vrei sau nu mai poți să le schimbi. Cred că efortul cel mai mare a fost cel de introspectie, în care testosteronul a avut rolul esențial. Până să încep tratamentul hormonal, voiam să trec prin toți pașii tranziției chirurgicale, să ajung cât mai unu la unu cu un bărbat biologic. Acum nu mai simt asta. Îmi îmbrățișez identitatea trans, sunt în acord cu corpul meu. Vreau să mai fac operația de masectomie masculinizantă, dar în rest sunt absolut ok. Și exersez tot timpul. Sunt foarte atent la mine Și la stările mele. La ce simt și la ce-mi doresc. Nu le mai resping. Asta ține de mine. Ce simt și ce-mi apare în suflet și în minte. E al meu. Cum gestionez asta? Cum identific frustrările, de unde vin și la ce se referă și cum le rezolv? Ajută foarte mult să vorbesc despre asta. Sincer, foarte multe lucruri, în tot ce ne înconjoară în societatea asta, se bazează pe a da vina pe tine sau pe altcineva, pe a reproșa constant și a ne fi incredibil de rușine (de cele mai multe nejustificat). Este foarte mare efortul de a deconstrui cum te-a construit mediul și societatea până acum, dar rezultatul e incredibil de satisfăcător. Mulți oameni trec prin tot felul de tranziții. Unii găsesc drumul către pace și echilibru, alții nu. Cred că și asta ține de un echilibru al Universului.
Au fost momente când te-ai gândit să renunți? Când ai simțit că provoci prea multă suferință părinților tăi? Sau că e prea complicat să faci față de unul singur întregului sistem? Nu, nu mi-am dorit să renunț, țin minte că așteptam cu nerăbdare momentul următoarei injecții. Dar au fost momente, în primele luni ale tranziției, când mi-a fost frică. Pe de o parte, era o euforie incredibilă (de care mi-e dor uneori…), pe de altă parte, erau de integrat extraordinar de multe trăiri noi. Atunci m-ar fi ajutat un sprijin psihoterapeutic (recomand asta oricui… toți ar trebui să trecem pe la un psiholog bun). Da, au fost momente în care m-am întrebat ce fac, cum gestionez asta, cum o să fie? Mi-a fost frică. Nu am avut neapărat momente de îndoială, pentru că eram în acord cu mine însumi. Era un roller coster. Erau stări foarte multe și foarte intense, pe care trebuia să le gestionez într-un moment nu tocmai potrivit. Mama făcea chimioterapie. Relația mea de lungă durată se destrăma etc. Simțeam că alerg maratonul când, de fapt, n-alergasem mai mult de 2 km niciodată în viața mea.
Cum îți imaginezi viața ta de acum înainte? Ce planuri ai? Pe plan personal, simt ca adolescența mea, cu toată indisponibilitatea emoțională atașată, s-a cam dus, simt că am crescut și că pot să-mi asum altfel o interacțiune romantică. Condițiile la care nu vreau să renunț sunt sinceritatea și libertatea. Asta ofer și asta mă aștept să primesc. Pe partea artistică, mi-e mult mai clar. Știu ce am de făcut, ce puncte trebuie să bifez. Observ că mi se deschid alte zone, că mă metamorfozez. Consider că stilul în care am făcut Pieptiș, nu mai este atât de reprezentativ pentru mine. Aș vrea să explorez și alte zone. Poate performance, poate documentar. E o paleta întregă. Îmi este foarte clar că nu o să separ planul personal de cel artistic. Cel puțin nu pentru următorii ani. Sunt foarte conștient că s-ar putea să primesc niște etichete, de care probabil nu o să mai scap. Dar tot ceea ce o să fac pe plan artistic, va avea în prim plan personaje sau subiecte trans. Pe partea de activism, din păcate nu găsesc întotdeauna resurse, timp, oameni, bani ca să pot bifa tot ceea ce am în cap și mi-aș dori să fac. Uneori, artistul din mine e frustrat că nu poate să facă artă și atât… Dar cum poți să stai deoparte când vezi cât de mare e nedreptatea sau când conștientizezi câte mai sunt de făcut sau când simți că sistemul încearcă să te elimine în fiecare zi? Pur și simplu nu poți sta deoparte!
Care sunt lucrurile pe care ai vrea să le bifezi pe partea de activism? O comunitate unită care este în continuă creștere organică. Vreau să am o rețea foarte bine pusă la punct de medici, de psihologi, inclusiv de chirugi, de avocați. Planul pe termen mai lung este dobândirea unei legi clare de recunoastere a identității de gen, norme de aplicare și o jurisprudență uniformă, de care să putem să ne folosim realmente. Trebuie să excludem acea cerință de act medico-legal în orice proces de schimbare a actelor de stare civilă. Aliniindu-ne și eforturilor internaționale, vreau să participăm și la lupta pentru depatologizarea condiției trans (adică să nu mai depindem de un raport psihiatric). Aceasta presupune și o procedură mult simplificată a dobândirii identității de gen. De exemplu, în Danemarca, începând cu 2014, totul se bazează pe ideea de autodeterminare. Te duci la evidența populației, declari că ești transgender, depui un mic dosar de schimbare a identității, și revii peste 6 luni ca să confirmi că nu te-ai răzgândit. Identitatea este schimbată în acte, fără ca măcar să intre în discuție vreun diagnostic psihiatric, tratament hormonal, sterilizare etc.
Cum te pot ajuta oamenii să-ți atingi obiectivele? Să afle despre noi. Nu cer mai mult. Atât. Să afle despre noi, cu mintea și cu inima deschise. Google poate fi de mare ajutor în privința asta.
P.S. Biografia lui Patrick Brăila a inspirat un personaj din spectacolul La Institutul Schimbării de Paul Dunca, spectacol pe care îl puteți vedea (încă) laCentrul Național al Dansului.