Pac. Pac. O mana izbeste microfonul in ritmul gloantelor care secerau oameni in piata Universitatii. “Cati ani aveai la revolutie?” intreaba o voce autoritara. “Sapte” continua vocea si cauta in sala spectatorul care are biletul cu numarul 7. Tresar. Mi se umezesc palmele si privesc inca o data biletelul din mana. Nu, nu sunt eu numarul sapte. “Noua” imi raspund in gand. “Si cum ati participat la revolutie?” continua vocea autoritara. Nu aud ce zice numarul sapte. In mintea mea ma dau cu sania si ma rog cu credinta mare sa ma lase bunica la colindat. Cum arata teroristii astia de care se teme bunica si unde se ascund ei? Si ce treaba au ei cu mine? Alerg in casa si ma uit din nou la televizor. E ceva grav. Toti vecinii sunt stransi la noi si privesc in tacere, susotind uneori cu mana la gura. Un nene ragusit intr-un pulovar gaurit zice niste chestii pe care nu le inteleg. Teroristii sunt numai in televizor. Asta nu intelege bunica si nu vrea sa ma lase la colindat. Pac. Pac. Telefonul. Teroristii l-au impuscat pe unchiu’ Nelu. Pac. Pac. Teroristii au ajuns deja in satucul ala mic, mai mic decat toti anii mei adunati laolalta. Pac. Pac. “Anul disparut” s-a incheiat demult. Adica pe scena s-a incheiat demult. In mintea mea inca alerg prin zapada si totul e din ce in ce mai incetosat. Ma impiedic si cad. Bunica ma tine strans in brate. Pac. Pac. Plang. Teroristii l-au impuscat pe unchiu’ Nelu. Pac. Pac. Anul disparut se deruleaza lent in mintea mea. Lucrurile astea am convenit sa le inchid in mine si sa le las trecutului. Iar acum tasnesc afara si nu le mai pot opri.
Pac. Pac. Mi-am facut un ritual. In fiecare primavara aprind o lumanare si duc un buchet de lalele la mormantul unchiului Nelu. E modul meu de a-i spune “multumesc” si “nu te-am uitat”. Multi ani a fost suficient. De cand am vazut insa piesa “Anul disparut” la Teatrul Foarte Mic, nu-mi mai pot scoate din cap intrebarea asta. Dar tu, tu ce-ai facut la revolutie? Pac. Pac. As fi putut face mai mult? Dar acum? Pot face mai mult? Traiesc in fiecare zi cu sentimentul ca unchiu’ Nelu a murit degeaba pentru mine. Ca nu fac destul. Ca nu reusesc sa fac destul. Mai moare o primavara peste incertitudinile mele. Pac pac. Oare de ce e nevoie ca sa simt ca fac destul?
