Mintea mi se învârte în gol intre aceste trei imagini repetitive.
Pulovărul de mohair verde-smarald cu gât în stil bărcuță, pe care mătușa m-a învățat să-l croșetez într-o vacanță de iarnă. Îi terminasem fața și spatele, dar începuse școala și mânecile au rămas neterminate. Le-am croșetat la oraș, dar cum mătușa nu-mi explicase partea cu scăzutul și înmulțitul ochiurilor, le-am croșetat drept, exact pe măsura luată la încheietură. Când l-am asamblat, mânecile erau ca două tentacule subțiri de caracatiță, prinse de-un dreptunghi foarte lung. Am mai croșetat un cordon și-am scurtat mânecile puțin, iar mult doritul meu pulovăr de mohair verde-smarald cu gât în stil bărcuță s-a transformat brusc într-o rochie super fashionistă pentru surioara mea mai mică. Îmi amintesc râsul cu lacrimi al mătușii când i-am povestit deznodământul. Mi-a explicat cum stă treaba cu scazutul și înmulțitul ochiurilor în cazul mânecilor, dar nu m-a lăsat să corectez puloverul verde-smarald. Am făcut unul nou, roz bonbon și l-am purtat, ce să fac, deși niciodată n-am suportat rozul bonbon. Nu-o puteam dezamăgi pe mătușa, ea îmi alesese culoarea și modelul de croșetat. Așa era mătușa. O femeie foarte hotărâtă.
Gara din Sinaia și-o sacoșă plină cu mâncare, pe care mama prietenei noastre o adusese special pentru noi. Două ore în sala de așteptare între două trenuri și această femeie extraordinar de frumoasă, în care bubuia viața în fiecare celulă. Ne făcea să ne spargem de râs și ne îndopa pe toate patru fetele cu prăjitură, deși doar una era sânge din sângele ei, iar pe celelalte trei ne vedea pentru întâia oară în viața ei. S-a trezit cu noaptea în cap, ne-a pregătit sandvișuri și-o prăjitură zdravănă, s-a urcat în tren și-a venit de la Brașov la Sinaia să ne hrănească. A așteptat trenul nostru de București cu răbdare, iar acum așteptăm noi cu ea trenul de întoarcere la Brașov, înainte să urcăm patru zile sus, în munte. Nu ne luasem mâncare cu noi, știa ea bine. La fel de bine știa că aerul de munte o să ne pleznească puternic și-o să ne facă o foame grozavă. Normal că știa. O mamă știe întotdeauna. Nu știu ce-a pus în sandvișurile alea, dar niciodată sandvișurile n-au mai avut același gust. Păreau toate la fel, dar gustul devenea din ce în ce mai bun, pe măsură ce urcam de jos, de pe banca din gara din Sinaia, mai sus , pe vânt aprig și ploaie la fosta cabană Miorița, apoi și mai sus, pe soare, la Vârful cu Dor și-apoi din nou jos, langă lacul Bolboci, privind apusul sclipocind peste apă. Sacoșa cu sandvișuri era fost fără fund, la fel ca și dărnicia acestei femei. Așa era mama prietenei mele. O femeie bună ca pâinea caldă.
“Hai, măi fată, că nu-i mare scofală! Așa-mi trebuie dacă nu mi-am vândut rinichiul pe bani mulți când eram tinerică! Acum le dau eu bani să mi-l scoată!” Sunetul foarfecelor pe lângă urechile mele, mâinile ei moi și parfumate se jucau în părul meu, căutând inspirație pentru ceea ce urma să fie o nouă tunsoare pixie avangardistă. Cele mai șmechere tunsori din viața mea i se datorează ei. Cea mai bună coafeză de pe planetă. Nu există altcineva care să tundă atât de perfect pe părul scurt. Cireșul din curtea ei era în floare, noi abia ieșisem din prima izolare și ne bucuram de soare, de viață, de oameni. Chiar dacă una dintre noi două urma să piardă un rinichi peste câteva zile. Și nu știa că peste încă un an, un cancer agresiv îi va alerga nebunește prin vene. Râdeam nebunește în curtea cu cireșul în floare, beam cafea, bârfeam foste și actuale iubiri, luând viața peste picior. Nu era nici prima, nici ultima greutate cu care să se lupte în viața ei. Așa era ea. O femeie extrem de puternică.
“Stai liniștită, fată, sunt bine, știi că nu mă las eu așa ușor! Imunoterapia merge bine, ne vedem în februarie, când vin în țară. Hai, fată, gândește-te ce freză șmecheră vrei și trimite-mi poze”.
Doar că februarie nu va mai fi. Acest februarie nu va mai veni pentru nici una dintre aceste femei dragi sufletului meu. Trei femei în mai puțin de-o lună, o moarte care biruie mereu și-un februarie care pare tot mai departe.
Mintea mi se învârte în gol între aceste trei imagini repetitive. Între trei femei care nu mai sunt. Între un ianuarie prea lung și-un februarie care nu mai vine. Între ce-a fost și ce va fi. Între ce e viu în noi și ce dispare când nu mai suntem. Viața asta e exact ca banca aia din Sinaia. Două ore, între două trenuri. Să ne spargem de râs și să ne îndopăm cu prăjitură. Să nu lăsăm nimic nespus. Nimic nefăcut. Nimic netrăit.
Mintea mi se învârte în gol între aceste trei imagini repetitive. Între trei femei care nu mai sunt. Iar sufletul îmi șoptește că dacă încă mai scriu despre ele, înseamnă că ele încă mai sunt. Încă mai sunt.
Credit foto: cutiadecarton
Uofff. Multe îmbrățișări și multe gânduri bune! 🤗🤗🤗🤗