Mary Kubica – Fata cea bună

Am profitat de ultimele zile călduroase de septembrie pentru a mă strecura în pauza de prânz în parcul de copii din apropierea biroului meu. În liniștea dintre blocuri, pe leagănele goale și printre razele tomnatice ce se filtrau printre frunzele copacilor, sorbind din cafeaua fierbinte, am citit Fata cea bună. Nu cred că locația a fost cea care m-a întors la copilărie. Mai degrabă filonul polițist al romanului m-a transpus în gimnaziu. Aceea a fost perioada mea polițistă, perioadă în care citeam încrucișat cu bunicul romanele Agatha Christie și visam în secret să mă fac detectiv. Le devoram pe nerăsuflate, dezbătând înfocat cu el posibile piste, posibili suspecți, posibile mobile ale crimei etc. etc.

Pe nerăsuflate am citit și acest roman. Aș ezita să spun roman polițist, deși întreaga sa structură este concentrată pe povestea unei răpiri clasice. Tată bogat, în funcții importante, fată răpită pentru recompensă, un detectiv care încearcă să salveze fata cea bună și un om rău, care are atât de mare nevoie de bani, încât acceptă să facă toată treaba murdară.

Aș îndrăzni să spun că doar tema este una polițistă, romanul în sine este mai degrabă psihologic. Și pot să-mi argumentez afirmația prin modul în care Mary Kubica a ales să-și spună povestea. O dată avem două planuri distincte care se întrepătrund – Înainte și După – adică Înainte de a găsi fata și După ce fata a fost găsită. Da, știu, prin aceste jaloane temporale, misterul este elucidat. Da, fata va fi găsită. Da, povestea se încheie cu happy end. Da, nu trebuie să tragi cu ochiul la ultimele pagini ca să răsufli ușurat că fata nu pățește nimic. Și-atunci unde misterul, suspansul, necunoscutul, imprevizibilul?

Toate acestea se regăsesc în perspectivele narative. Povestea răpirii fetei cea bună ne este spusă pe trei voci distincte – mama, detectivul, răpitorul. Fiecare dintre aceste personaje introduce câte-o perspectivă nouă și neașteptată, răsfrângând povestea cadru a răpirii fetei și folosind-o ca pretexte pentru a-și introduce povestea lor proprie și personală și, prin ea, să radiografieze o societate disfuncțională – un mariaj defect vs disperarea de-a păstra aparențele unei familii fericite; un om considerat rău prin prisma meseriei de răufăcător vs delicatețea cu care își îngrijește mama bolnavă în ciuda lipsurilor materiale; o fată considerată bogată și răsfățată vs un suflet sensibil care se revoltă împotriva tatălui, renunțând la toate privilegiile care decurg din poziția lui socială; un detectiv considerat prea blazat, incompetent și nemotivat să soluționeze cazul răpirii vs un om care va lua totul personal, consumându-și integral timpul și energia și nelăsându-se înfrânt până nu va găsi fata.

Suspansul vine așadar din aceste mici elemente biografice care aduc răsturnări de situații, care ne apropie sau ne îndepărtează de persoanje, care ne emoționează până la lacrimi, determinându-ne să ținem cu tabăra opusă, trezindu-ne pe neașteptate că ne dorim ca detectivul să nu găsească fata, iar omul cel rău, care de fapt este bun, să aibă șansa să-și refacă viața așa cum trebuie. Consider că farmecul acestui roman este permanenta luptă dintre prejudecățile și stereotipurile cu care cititorul pornește la drum. Lucrurile nu sunt alb și negru. Omul cel rău nu este pe deplin rău, așa cum fata cea bună nu este pe deplin bună. Există foarte multe nuanțe de gri. Dar nu aș vrea să vi le clarific acum. Vă invit să citiți romanul, să vă lasați surprinși și să reveniți cu impresii după lectură. Sunt tare curioasă cu care personaj ați empatizat cel mai mult.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply