Cunosc limaxul negru care crește în tine, răbufnind periodic și îndepărtându-te câte puțin în fiecare zi de ceilalți. Cun0sc închiderea în tine și neputința. Cunosc gândul sfredelitor că nu ești bun de nimic. Că tot răul din lumea asta ți se datorează ție. Tu ești sursa tuturor nefericirilor care se întâmplă în jurul tău. Fără tine, toți ar duce-o mai bine, mult mai bine. Da. Cunosc zidul de care te izbești, repetat și repetat și repetat. Atunci când încerci să te apropii de părinții tăi, dar ei sunt prea prinși în grijile lor ca să mai aibă energie și pentru tine. Le cunoști toate așteptările și le intuiești fricile. Și știi, oh, cât de bine știi, că cea mai mare frică a lor este aceea de a avea un copil ratat.
Și te strângi și mai tare în tine. Încerci să potolești zbaterile limaxului negru, zbateri care te lovesc repetat în plex și-ți fac viața din ce în ce mai greu de respirat. Nu mai ai de cine sau de ce să te agăți. Nimic nu-ți mai poate scoate din cap sentimentul ratării. Îl vezi multiplicat în fiecare ochi care te privește. Iar o dată ce-ai gustat pelinul propriului eșec, nu mai există cale de-ntoarcere. Singura izbăvire este moartea. O moarte pe care ți-o planifici minuțios, în nopțile cu insomnii. Atunci când crezi că toți ceilalți dorm și ești ferm convins că sinuciderea ta ar putea trece complet neobservată. Oricum ultimii tăi ani i-ai trăit ca o stafie. Tăcut, invizibil, neobservat.
Citesc în șezlongul albastru. Miresme de lavandă îmi umplu nările și soarele se plimbă pe pielea mea albă. Împreună cu prietenii mei tocmai am terminat de tuns lanul de lavandă. Buchetele proaspăt culese atârnă cu capul în jos, lăsând planta să se usuce treptat, fără să se deformeze. “Le usuci și le pui apoi în șifonier. Țin moliile deoparte” – mă instruiește proprietăreasa lavandei. Îmi amintesc cât de vie mă simt acum și cât de moartă eram prin anul doi de facultate, anul în care mi-am planificat, minuțios, moartea.
Cât de cunoscute îmi sunt toate etapele! Fiecare stare, fiecare gând, fiecare trăire. Le recitesc acum și le rememorez cu fiecare celulă a corpului meu. Parcă le-aș fi scris cu mâna mea, atât îmi sunt de familiare. Și e uimitor cum altcineva, un om atât de îndepărtat și de străin mie, le-a trăit la rândul lui pe propria lui piele. Mă înfior când conștientizez faptul că momentul acesta ar fi putut să nu existe niciodată. Cât de asemănători suntem cu toții și cât de uniți în depresiile pe care le trăim. Ca o ironie a sorții, limaxul negru ne convinge să trăim izolați în celula noastră de criză. Refuzăm deschiderea. Și nu toți suntem atât de norocoși să ne găsim un partener de sinucidere.
Eroina noastră îl găsește pe un site oarecare. Și momentul în care se decide să-l contacteze, este momentul în care își salvează propria viață. Lovindu-se de mortea lui, își privește în oglindă propria moarte. Acel moment unic în care conștientizează că fericirea este înăuntrul nostru, nu în afara noastră, este momentul de declic. Iar viața este exact așa cum ne-o construim noi înșine. Niciodată doar în negrul depresiei, niciodată doar în rozul fericirii absolute.
Romanul Inima mea și alte găuri negre poate fi considerat un fel de biblie a sinucigașilor. Citit și recitit de fiecare adolescent (și părinte de adolescent) poate fi păstrat în bibliotecă precum un ghid de supraviețuire. Este o introspecție lucidă a depresiei. O deconstrucție a mecanismelor ei și o reconstrucție minuțioasă a izbăvirii. Scris cu nerv și atitudine, cu mult imprevizibil și suspans, cu umor sănătos, dar și cu pagini de lirism sfâșietor, romanul se citește pe nerăsuflate. Personajele sunt verosimile, perfect ancorate în realitățile lor, deformate de limaxul negru al depresiei. Au motivație și tenacitate și determinarea de-a nu se abate de la planul inițial. Mecanisme interioare sofisticate le furnizează în permanență scenarii plauzibile de sinucigaș, scenarii care să le legitimeze acțiunile. Trăirile interioare erup ca un vulcan, producând revelații peste revelații și schimbând definitiv vieți și destine.
Aysel este o adolescentă timidă și retrasă care trăiește în umbra tatălui ei, celebrul criminal dintr-un orășel bârfitor de provincie. Se consideră coruptă genetic cu viciul crimei. Nu știe când sângele patern va zvâcni înlăuntrul ei și o va împinge la crimă. Așa că hotărăște să se sinucidă preventiv. Vrea să salveze omenirea de răul care sălășluiește în ea. Pe un site dedicat sinucigașilor, găsește un alt adolescent, ros și el de vinovăția de a-și fi omorât surioara mai mică într-un banal accident domestic. Băiatul decide că nu mai merită să trăiască. Așa că găsește în Aysel un partener de sinucidere.
Știu, știu, acestea nu sunt motive plauzibile de sinucidere. Dar încercați să explicați lucrurile astea unor adolescenți pentru care viața se delimitează în alb și negru, pozitiv și negativ, bun și rău. Planul este deja făcut. Data și locul stabilite. Voința lor e de neclintit. Le rămâne doar să numere zilele până la deadline.
Pasionată de fizică, Aysel are o singură întrebare neelucidată înainte de-a se arunca în moarte. Ce se întâmplă cu energia ei cinetică? În ce anume se transformă în condițiile în care energia nu dispare niciodată, doar se metamorfozează, îmbrăcând forme și consistențe diferite? Căutând răspunsuri la această întrebare, Aysel este forțată să iasă din propria ei bulă, să spargă învelișul protector al depresiei și să se confrunte cu ea însăși și cu viața ei. Din aceste confruntări se va înfiripa timid pofta de viață care va devora pe nesimțite limaxul negru.
Pagină după pagină, te confrunți cu răspunsuri parțiale care vor aranja marele puzzle al destinului simpaticei Aysel. Revelația se produce simplu și natural. Opusul morții este viața. Această revelație îi resuscitează dorința de a trăi, dar și pe aceea de a-și salva partenerul de sinucidere. Da, ați ghicit. Se va îndrăgosti de băiatul cel trist, nimic imprevizibil aici.
Ceea ce este memorabil, este capacitatea noastră de-a fi fericiți. Starea aceea de conștientizare, de prezență în tine și în lume. Fericirea înseamnă să îți rezolvi toate problemele. Să scurmi bine pe interior, să scoți de acolo toate fricile, toate frustrările, toate neputințele. Să îi confrunți pe ceilalți, să comunici atunci când ceva nu este în regulă. Să nu te focusezi pe problemă, ci pe soluția ei. Fericirea este construită din lucruri simple. Și trebuie doar să te lași dus de valul vieții, să nu înoți împotriva lui.
Romanul este publicat de editura Herg Benet și poate fi achiziționat aici. Este tradus de simpatica Cristina Nemerovschi și ceva din pofta ei inepuizabilă de viață s-a imprimat și în melodicitatea frazelor, în ritmul lor și în alegerea minuțioasă a cuvintelor care să traducă exact o stare, un sentiment, o trăire.
Citesc finalul și zâmbesc. Este deja prea cald pe șezlongul albastru. Lavanda se usucă încet, amețindu-mă cu mirosul ei pătrunzător. Cafeaua are puțin zaț, dar îmi amintește de gustul cafelei băute atunci, demult, în dimineața zilei în care am decis să trăiesc. Am înțeles atunci că în viață nimic nu se câștigă sau se pierde. Nimic nu este ireversibil. Orice problemă are și o rezolvare. Nu există început sau sfârșit. Doar o curgere a noastră prin lume. O curgere pe care doar noi o putem influența prin gândurile și prin faptele noastre. Iar dacă vreodată limaxul negru vă ademenește cu vorbele lui izbăvitoare, puneți mâna pe cartea asta. O să știți mai bine ce trebuie să faceți să-l îmblânziți.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!