Hărnicuțele albine

“Borcanu ăsta îi din prima recoltă. Salcâm curat. Or fost tare harnice albinele, măcar c-o tăt plouat” – zice unchiul, scoțând din buzunar un borcănel de miere. “Să aveți să mâncați… acolo… la capitală!”. Confirm. Toți salcâmii sunt în floare și în jur nu se aude decât zumzet de albină. Tare hărnicuțe albinele astea! Zboară din floare în floare pe pajiștea colorată. Se opresc din când în când pe câte o floare parfumată, îi culeg polenul pufos și se întorc la stup. “Am trecut prin perioade grele anu’ ăsta” – se confesează unchiul, verificând echilibrul unui stup care părea că o luase la vale. “Mi s-o îmbolnăvit două familii de albine… și cum io-s cu atestat bio, nu le poci da medicamente. Că să vede tăt’ la analize… și dacă nu iese mierea curată, n-o poci vinde” – completează cu îngrijorare în glas. “D-apoi noi să șim sănătoși” – continuă optimist. “Amu’ chiar dacă anu’ ăsta o fost cam ploios, tot estimez c-oi ave ceva recoltă de la stupii ăștia, de mi-o rămas de iarna trecută. Măcar așe… pentru casa și de dat la cunoștinte”.

Anii trecuți, tata a plantat o livada de nuci. Locul e tare fain. Este la ieșirea din sat, pe drumul care duce la pădure. În jurul lui, câteva terenuri agricole, puțină fâneață și apoi dealurile împădurite. În depărtare, Someșul curge tăcut printre sălcii. Noi nu avem animale, așa că fânul îl face un om din sat. Iarba a fost cosită de vreo trei zile și acum se usucă la soare. Curând va fi strânsă în clăi. Până atunci, împrăștie în jur miros de plante medicinale, parcă ai fi într-o farmacie de la oraș. Mi-e teamă să merg mai aproape de căsuța albinelor. Am avut o experiență neplăcută în copilărie, când o înțepătură de viespe mi-a deformat jumătate din față. Așa că le admir de la distanță, ascultând poveștile unchiului.

Tata i-a dat voie să-și țină o vreme stupii în livada noastră de nuci. Până când trec florile de salcâm de pe dealul din apropiere și până când oamenii cosesc fâneața, albinele sunt în plin proces de recoltare. Zboară neîncetat și transportă polenul de aur. Au o infrastructură doar de ele știute și funcționează după o organigramă neînțeleasă de noi, oamenii. Cert este că ele își fac treaba cum știu ele mai bine. Iar eu nu pot decât să le fiu recunoscătoare pentru mierea lor divină. Simt în ea, până la ultima picatură, gustul livezii noastre de nuci.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!