Trebuie să fiu un om binecuvântat. Niciodată o carte nu m-a ajuns în afara momentului în care să fiu în formă maximă pentru a-i înțelege mesajul. Niciodată. O sută de zile de fericire nu se abate de la regula generală. Aflasem despre existența ei de pe Happytude și am știut din prima secundă că trebuie s-o citesc. Nu, nu din cauza gogoșilor, oricât de pofticioasă sunt uneori. Ci datorită faptului că am o atracție morbidă față de întrebarea “Tu ce-ai face dacă ai mai avea o sută de zile de trăit?”
Plănuiam o vacanță liniștită, cu lecturi în balansoarul din grădina cu pomii în floare. Era sfârșit de aprilie și cireșii își făcuseră deja de cap. Ce decor mai potrivit ți-ai fi putut alege? A doua zi dimineața, grădina arăta apocaliptic. Sub cerul de plumb, cer din care cădea o ninsoare apoasă, albul florilor de cireș nu se distingea de albul fulgilor grei de zăpadă. “Zăpadă la sfârșit de aprilie? Cine a mai pomenit așa ceva?” Doar bunica își amintea de-o primăvară din șaizeci și ceva, când bunicul ei făcuse focul în livadă să-și salveze de la îngheț merii înfloriți. M-am cuibărit înapoi în pat și-am început lectura sub supravegherea atentă a motanului negru. Nu, nu a durat prea mult supravegherea atentă. Un tors regulat i-a luat locul, imprimând zilei iz de somn leneș.
Așa l-am cunoscut pe Lucio Battistini, antrenorul echipei de polo, bărbatul blazat cu o viață mediocră. “Mă scuzați. O viață ratată!” – ar zice el. Am empatizat din prima. Vestea neașteptată a unui cancer în fază terminală a căzut asupra lui precum zăpada peste florile de cireș. Ce metaforă mai bună poate găsi viața ca să ne facă atenți la imprevizibilitatea ei? Dar fragilitatea și delicatețea florii de cireș este înșelătoare. Când zăpada s-a topit, ea își revine, continuându-și drumul spre metamorfozarea în fruct. Nimic nu o poate opri. Forța ei interioară învinge toate obstacolele.
Același lucru îl va face și protagonistul nostru. Când medicul îi spune că mai are minim 3-4 luni de trăit, sau poate chiar mai multe, depinde cum evoluează boala, Lucio decide că va trăi fix 100 de zile. Apoi va călători în Elveția, într-una dintre acele clinici private, care practică sinuciderea asistată sau eutanasierea bolnavilor în fază terminală (dacă nu vă șochează prea tare cuvintele). Și mai decide că este timpul să-și ia viața în mâini. Adică pe bune.
Într-un caiet vechi, încearcă să facă o listă cu ultimele sale dorințe. În afară de-a se împăca cu soția lui, soție care îl dăduse afară din casă pentru că o înșelase, protagonistul nostru nu se poate gîndi la nicio altă dorință.
Voi cum ați trăi ultimele voastre zile? Vă trece ceva prin cap? Altceva în afară de un gol care te sufocă? „Ce fraieri sunt oamenii, pare să-mi spună motanul cel negru. Eu aș ști exact ce-mi doresc în astea o sută de zile. De ce complică ei totul?” Greu, nu? Greu să conștientizezi și să integrezi cel mai evident lucru: Zilele noastre sunt numărate. Și-ar trebui să îngrămădim în ele toate dorințele și aspirațiile și visurile noastre. De ce ne lungim? De ce amânăm? De ce credem că avem timp mai târziu? De ce renunțăm? În care punct uităm de noi?
Lucio începe să-și trăiască la întâmplare fiecare zi prețioasă. Elimină tot balastul din rutina ultimilor ani și acordă mai multă importanță lucrurilor mărunte care îl fac fericit. Iar aceasta pare a fi cea mai bună decizie. Gogoașa de dimineață în prezența vrăbiuței curioase, discuțiile profunde cu socrul său (patiserul care face cele mai bune gogoși găurite din lume), escapadele cu prietenii săi din copilărie (exact ca pe vremurile de glorie), timp petrecut în librăria cu taclale, timp trăit împreună cu cei doi copii ai lui, timp în care încearcă să-și împace soția și să obțină iertarea. Zilele se înșiră lung una după alta. Te enervează la început cum pierde vremea. Ai vrea să fie mai organizat, mai focusat pe ceea ce are de făcut. Sunt zile întregi în care nu face nimic. „Dar acest nimic îl face fericit” – obiectează tăcut motanul cel negru. „Voi, oamenii! Mereu trebuie să faceți ceva. Habar nu aveți câtă fericire poți atinge atunci când nu faci absolut nimic”.
Călătoria lui spre Elveția începe o dată cu călătoria mea. El călătorește împreună cu soția și cu cei doi copii, arătându-le locuri speciale în care și-a dorit dintotdeauna să-i ducă, dar a amânat și-a amânat și-a amânat momentul la infinit. Eu călătoresc cu trenul, coborând leneș dintre dealurile înzăpezite spre câmpia cu lanuri galbene de rapiță. Fiecare zi a lui este un rămas bun. O despărțire de tot ceea ce ar fi putut însemna viața alături de familia lui. O despărțire și o consolare. Da, nu va fi alături de copiii lui în anumite momente din viață. Dar și dacă ar fi trăit, ar fi putut rata aceste momente dacă nu le-ar fi prețuit valoarea și le-ar fi lăsat să treacă pe lângă el goale și lipsite de semnificație. Fiecare zi a lui îl apropie de moarte. Dar în egală măsură de el însuși. Cu fiecare zi care trece conștientizează mai bine cine este, care sunt nevoile lui, care sunt așteptările lui de la viață și pe care dintre ele le poate transforma acum în realitate. Acum. Nu mâine, nu poimâine. Acum. Și aceasta pare a fi cel mai important mesaj al cărții. Nu contează cât de mare sau de mic este. Cât de înalt sau de scund. Cât de important sau lipsit de importanță este un lucru. Fă-l. Fă-l acum. Nu mai amâna. Spune cuvântul. Îmbrățișează omul. Privește răsăritul. Mănâncă gogoașa cu gaură. Fiecare dintre aceste gesturi mici, izvorâte din adâncul nostru ne definesc, ne apropie de esența noastră și ne fac fericiți.
Călătoria lui Lucio se sfârșește în moarte. A mea într-un apus scăpărat într-o alergare de tren. Dar orice sfârșit se transformă într-un alt început. Și singura noastră datorie este aceea de-a încerca să fim fericiți. Singura noastră datorie.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!