A zis mama: “Dacă vii cu 10 de 10 pe linie, trecuți așa, frumos, unul sub altul în carnet, în prima zi de vacanță, te duce taică-tu cu locomotiva. Oriunde are el drum”. Știu, știu. Acum îi zice manipulare. Dar când ești în clasa a doua și trăiești în comunism, nu știi că-i zice așa. Te minunezi de ce noroc a căzut pe capul tău să ai parte de o așa aventură.
Nu vreți să știți cum m-a motivat pe mine fraza asta. Temele făcute la zi, caiete liniate și numerotate, scris îngrijit fără ștersături sau mânjeli și pete de cerneală, mâini ridicate pe sus ca să răspund să iau nota zece. Ce mai! Întreg anul școlar am o fost o elevă model. Făceam ce făceam, strângeam șase sau șapte de 10 unul după altul și-apoi încasam un 8 la mate. Plângeam de supărare, uram și mai înverșunat matematica și-apoi mă adunam și atacam din nou șirul neîntrerupt de 10.
În ultima săptămână de școală pierdusem orice speranță. Deja aveam multe note la toate materiile și doamna învățătoare evita să mă pună pe mine să răspund, concentrându-se pe cei leneși, care nu strânseseră suficiente note. Simțeam că sunt o cauză pierdută. Aveam nouă de 10 unul după altul. Unul singur mai lipsea și aveam nevoie de un miracol să-l primesc înainte de a încheia mediile cu cerneală roșie și a scrie dedicațiile pe cărțile de premii.
În noaptea aceea târzie, noapte mirosind a infuzie de tei și-a planuri de vacanță, în noaptea aceea a fost prima oară când m-am rugat pentru un miracol. Exact așa am început. Desculță, îngenuncheată pe parchetul lăcuit și alunecos, cu cămașa lungă de bumbac aspru, am început să improvizez prima mea rugăciune freestyle. “Doamne, am nevoie de un miracol. Promit că o să fiu cuminte întreaga vacanță de vară, o să o ascult pe bunica și o să fac tot ce mă pune să fac fără să comentez. Dar dă-mi, Doamne, un miracol. Fă să mă asculte încă o dată la orice materie vrei tu. Bine, în afară de matematică. Am nevoie de un 10, Doamne, și promit că voi fi cea mai cuminte fetiță de pe pământ”.
Nu știu dacă a fost teiul foșnitor care a înălțat rugăciunea până la cer sau lacrimile sincere care-mi curgeau lung pe ograjii rotunzi. Cert este că Doamne-Doamne mi-a trimis miracolul. La ora de lucru manual, pentru că avea de ascultat restanții la matematică, doamna învățătoare ne-a lansat provocarea: “Cine învață cel mai repede poezia asta, primește nota zece.”
Trei lucuri am învățat la ora de lucru manual. Că am o memorie foarte, foarte bună. Că sunt rapidă, extrem de rapidă. Și că întotdeauna obțin ceea ce-mi doresc, dacă îmi doresc foarte, foarte tare și lupt pentru acel lucru.
Nu, nu existau telefoane mobile pe vremea aceea. Așa că-n pauza mare m-am strecurat prin gaura din spatele terenului de fotbal. Mi-o arătaseră băieții. Pe acolo chiuleau elevii mari, de la gimnaziu. Am alergat fără suflare până la restaurantul la care lucra mama mea, cu carnetul de note în șorțul albastru al uniformei. L-am arătat cu mândrie tuturor (avusesem grijă să știe toți colegii mamei despre provocarea mea) și mi-am savurat victoria. Nu a durat mult. A ieșit mama din ședință și m-a certat (de față cu toată lumea) c-am fugit de la școală.
Nimic nu mi-a știrbit însă bucuria. Nici cearta mamei, nici faptul că doamna învățătoare m-a dat exemplu negativ și m-a pus la colț. Nici hohotele de râs ale colegilor mei. Nici amenințarea doamnei învățătoare că dacă nu-mi șterg rânjetul de satisfacție de pe față o să-mi scadă nota la purtare. Le-am înfruntat pe toate cu mândrie, mustăcind la gândul că după vacanță, când ne vom întoarce la școală și ne vor pune să scriem cum ne-am petrecut vacanța de vară, eu voi fi singura care putea spune că s-a plimbat cu locomotiva.
Mă rog, aveam să descopăr peste trei zile că nu este chiar atât de cool să te plimbi cu locomotiva. Că este chiar plictisitor. Unele trofee dezamăgesc și te fac să conștientizezi că nu au meritat efortul de-a le obține. Trebuie să fii suficient de matur pentru a decide ce este cu adevărat important pentru tine.
Drumul cu locomotiva a fost așa. Trezit la patru dimineața. Așteptat până la opt să treacă tata examenul medical și controlul de rutină pentru a primi aprobarea să plece la drum. Așteptat apoi în soarele arzător de iunie, într-o locomotivă electrică fără aer condiționat, până la amiază să termine de încărcat vagoanele cu marfă. Pornit la drum apoi, cu geamurile larg deschise și puf de copaci plutind prin aerul înmiresmat. Ajutorul de mecanic, colegul lui tata, m-a cocoțat pe taburet și m-a ridicat sus-sus, să pot trage maneta care făcea locomotiva să șuiere. Sarcina mea era să fluier de fiecare dată când intram sau ieșeam dintr-un tunel, când ne apropiam de vreo gară sau când ne zăream o barieră din aia pe unde treceau mașinile peste calea ferată.
Fluieratul ăsta prelung a fost singura parte interesantă. Și urcușul acela în spirală peste dealurile golașe, pe care pășteau turme de vaci și bivolii se scăldau leneși în mocirla de lângă iaz. Tuneluri lungi, umede și întunecate se deschideau brusc în fața noastră, luându-mă întotdeauna prin surprindere. Pământul ne înghițea în măruntaiele sale și mirosea a smoală și-a întuneric. Mă cuprindea frica și închideam și eu ochii strâns-strâns, să îmblânzesc întunericul. Șuieram eliberator de fiecare dată când firicelele de lumină pătrundeau prin pleoapele mele închise, avertizându-mă că ajungem la capătul tunelului.
Coșlariu a fost destinația noastră. La răspântia care duce spre Alba Iulia sau înspre Blaj am așteptat restul zilei să descarce băieții marfa și să primim semnal să ne întoarcem acasă. Am mâncat friptura de vită cu cartofi piure direct din gamela tatei. Apoi roșii proaspete și parizer feliat. Le pescuiam direct din hârtia maronie, le curățam de pielița aia sintetică, le puneam pe felia groasă de pâine și tata îmi tăia din briceag felii subțiri de roșii zemoase. Le presăram cu sare și le mâncam pe nerăsuflate. Niciodată parizerul acela ieftin nu a avut gust mai bun. Și vă zice asta eleva care nu-și mânca niciodată sandvișul cu parizer.
În arșița aceea infinit de lungă totul avea alt miros și alt gust. Foamea era mai aprigă și setea era mai profundă. Tata mi-a explicat exact cum funcționează o locomotivă electrică, purtându-mă cu el prin măruntaiele ei de fier. Prima mea lecție de fizică. Am completat cuvinte încrucișate. Apoi am dormit la umbra corcodușului de lângă calea ferată. Bineînțeles c-am recitat toate poeziile pe care le știam pe de rost, am cântat toate cântecele pe care le învățasem la școală și am povestit toate poveștile din cartea primită la premiu anul trecut – Zânele din Valea Cerbului, în aplauzele entuzismate ale colegului de locomotivă.
Am ajuns acasă noaptea târziu. Nu știam atunci să evaluez ce-am învățat din acea călătorie. Acum pot zice c-am învățat multe. După normele de parenting de astăzi ați fi tentați să ziceți că s-au încălcat zeci de reguli de educație corectă a copilului. Niciodată sistemul bazat pe sancțiuni și recompense nu a fost mai intens atacat ca în zilele noastre. După normele mele interioare de iubire pot zice (cu mâna pe inimă ) că părinții mei au făcut tot ce-au știut ei mai bine la vremea aceea. Iar conceptul de pedeapsă-recompensă era foarte la modă pe atunci. Cu toate acestea, eu nu m-am considerat niciodată un copil traumatizat. Iar drumul cu locomotiva, așa plictisitor cum a fost el, a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la tata. Chiar dacă adevărata lui valoare nu am ajuns s-o conștientizez decât acum, zeci de ani mai târziu.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!