Murano încă nu s-a trezit. Raze sfioase ale unei dimineți ploioase încălzesc cladirile vechi, bărcile legate cu funii groase de stâlpii de lemn înfipți vertical în apa maronie. Fețele gunoierilor strălucesc în lumina ușor aurie. Fredonează încet cântece doar de ei știute, în timp ce răstoarnă tomberoanele trase la mal în alte tomberoane și mai mari, de pe vaporașul cu care traversează în zig-zag canalele. Din când în când, salută zgomotos câte un alergător care trece în viteză pe lângă ei sau oamenii zgribuliți, care se îndreaptă spre muncă.
În vitrinele magazinelor nedeschise deocamdată, cocoși colorați strigă tăcut cucurigu înspre puținii turiști matinali, care se opresc uneori în fața vitrinelor. Balerine fragile își întind piciorușele obosite în fața acelorași turiști, care nu-și pot dezlipi privile de la vitrinele colorate, uluiți de diversitatea formelor și culorilor și grosimilor pe care cei din Murano, vestiți pentru iscusimea lor, au învățat să le confere sticlei.
Chelnerii întind fețe de mese galbene peste măsuțele scoase în piațete și mirosul de espresso se răspândește ca un abur peste noi toți. Ciao, bello, come stai? îi strigă chelnerul fetei care își plimbă câinele în piațetă. Ea îi răspunde repede, gesticulând din mâini, apoi intră să-și bea cafeaua. O cafea si un croissant. Adică colazione sau micul dejun tipic italian – un croissant pufos cu unt și un espresso scurt sau un cappucino. Chelnerul umple un pahar cu apă de robinet (apa de robinet este potabilă) și-l pune pe tejghea. Fata citește ziarul, câinele stă tolănit sub scaunul ei. Espresso-ul curge fierbinte în ceșcuța micuță. E un fel de cremă de espresso condensat și mirosul lui ne înnebunește pe toți. Ne oprim să bem o cafea, așteptând să se deschidă galeriile.
Niște francezi se opresc și ei pe terasă. Cineva citește dintr-un ghid Michelin despre insulă. Murano este cea mai apropiată insulă de Veneția. Există de pe vremea romanilor și vechimea ei se simte în arhitectura clădirilor. A devenit cunoscută abia după 1291 când, ca măsură de precauție împotriva incendiilor, autoritățile au decis să mute aici toate cuptoarele sticlarilor. Muzeul sticlei poate fi vizitat, la fel ca și biserica din vechea piațetă, clădire care adăpostește grandioase sculpturi de lemn, vestite candelabre de Murano și o lucrare de altar specială, creată de Giovanni Bellini.
Noi sărim peste recomandările din ghidul Michelin și hoinărim prin magazinele cu sticlă de Murano. Întrebăm în stânga și în dreapta unde putem vedea cum se fabrică sticla de Murano. Drumurile noastre se intersectează cu mamele care își duc copiii la școală. Foarte multi copii pentru o insulă atât de micută – îmi zic în gând. Excuse me, could you help me? – îmi încerc norocul cu domnul la patru ace, îmbrăcat în costum bleumarin, cu cravată asortată cu șosetele și mirosind a parfum fin. Fuma liniștit în fața unei galerii de artă, care avea la finalul denumirii și un glass factory. Where we can see how Murano glass is manufactured?
Domnul zâmbește șarmant și îmi povestește că înainte, făceau și ei demonstrații pentru turiști. De aici vine și glass factory din numele firmei lor. Dar măsurile de securitate s-au înăsprit și nu le mai dau voie. Mai există două-trei locuri pe insulă care riscă și fac astfel de demonstrații. Dar nu e cine știe ce. Adică sticla e deja pregătită, ei doar o suflă în formă și îți fac un elefant roz sau o ceșcuță de cafea sau o vază de flori. Nu-i mare lucru. E doar spectacol banal. Altceva e să intri la cuptoare ca să vezi tot procesul cap – coadă. Dar asta nu mai este posibil pentru turiști. Înteleg, firește, din măsuri de securitate și siguranță a lor. But if you have some good money to spent on fine glass art, I definitively could help you! – încheie el, stingându-și țigara de talpa pantofului de piele maro închis și aruncând chiștocul într-o scrumieră portabilă.
Ciao – îmi zâmbește el, făcându-mi cu mâna, în timp ce cu cealaltă mână își bagă scrumiera portabilă în buzunar. Îl mai întreb cum ajungem la stația de unde se ia vaporetto înspre Burano. El mă ia de braț, mă duce la marginea canalului și îmi explică repede: peste pod, la stânga, apoi din nou la stânga, stânga iarăși, apoi tot înainte, apoi la dreapta până la far. Pornim pe drumul indicat cu regretul că nu am văzut totuși cum se manufacturează celebra sticlă de Murano. Priveliștea însă ne șterge tristețea. Case cu ferestre inundate de flori se ridică de-o parte și de alta a apei. Pontoanele au și ele jardiniere cu flori, bărcile se leagănă leneș sub soarele din ce în ce mai puternic. Norii iau forme ciudate și fug încet de pe cerul ușor cenușiu. Departe, în zare, laguna zâmbește enigmatic, brăzdată de vapoare și vaporașe care circulă precum mașinile pe bulevarde. Stâlpi cu semne de circulație (am văzut chiar semafoare) marchează traseele maritime. Câte un pescăruș se așează pe ele, odihnindu-și aripile.
Ajungem și noi la far și așteptăm să vina vaporetto spre Burano, următoarea noastră destinație. Știu, știu că majoritatea ghidurilor turistice sau a blogurilor de călătorie spuneau că e pierdere de vreme să vizitezi Murano, pentru că insula asta nu are nimic spectaculos. Eu pot să vă spun că diminețile în Murano au un farmec aparte, te încarcă cu soare și culoare și miros de cafea și cu o stare de bine. Da, aș mai vizita încă o dată insula. Fie doar ca să beau din nou un espresso la cafeneaua cu fețele de masă galbene. Și să urmăresc cum se trezește încet-încet la viață insula misterioasă.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!