Ceața e aproape lichidă. Pare să se ridice fantomatic din Someș pentru a se reașeza sub formă de ploaie fină peste toate lucrurile din grădină. Liniștea e înghețată. Se lichefiază pe frunzele de viță de vie, mângâind strugurii care abia dau în copt. “E întârziată vremea la noi. A fost an ploios. Să ne mai dea Dumnezeu bunuțul niște zile cu soare, să apuce să se coacă și strugurii” – repet mecanic poezia pe care-o recita bunica în fiecare toamnă. Conștientizez că e prima oară din existența mea când stau în grădina ei, pe băncuța ei, privind dealurile ei și cerul ei apos și ea nu mai e aici să vadă toate aceste minunății.
Aștept, încă aștept pașii ei pe cărarea dintre straturile lovite de brumă. Modul ei tăcut de-a veni și-a se așeza lângă mine și-a sta așa, fără să zică nimic. Și mă umple un vid fără margini. Ca și cum ceva din adâncul tău ți-a fost smuls și nu știi prea bine cum să te descurci cu golul care ți se plimbă prin piept și te îneacă pe neașteptate. Mița Cătița Miau se bagă mai tare în mine și miaună iubire. Ca și cum mi-ar citi gândurile, se cuibărește la piept, umplând golul de neumplut cu torsul ei liniștit. Ca un pansament.
Când eram mică, mică, credeam cu toată tăria mea că apocalipsa va fi atunci când va muri bunica. Nici măcar pentru o secundă nu-mi puteam imagina că lumea ar mai sta în picioare fără bunica și fără privirea ei aspră care punea fiecare om și fiecare lucru la locul lui. O fetiță mică privește prin pupilele mele încețoșate și se miră cum pot fi încă toate la locul lor. Cum pot fi toate lucrurile la locul lor și bunica să nu mai fie printre ele?
Zile lungi au trecut de-atunci și de fiecare dată când mă gândesc la bunica aud piuitul aparatului care-o ține în viață. Geamătul ei tânguitor ne reamintește încăpățânarea cu care vrea să plece din lumea asta. “Ce să mai caut eu aici, dacă nu-s mai bună de lucru? Să fac umbră pământlui? Să fiu o povară pentru voi?” – repeta ea și privirea îi cobora tristă spre pământ. Nopți și mai lungi au trecut. Și mă luptam să accept, să înțeleg, să uit. “Este datul firii. Suntem prea mici să ne împotrivim. La toți ne vine rândul. Nu trebuie să-ți fie frică” – mi-a răspuns ea când am întrebat-o prima oară dacă i-e teamă de moarte.
S-a întâmplat într-o dimineață. În aer plutea miros de toamnă și de struguri copți. Pe drumul spre muncă am simțit mâinile ei aspre zgâriindu-mi obrazul. Era o amintire imposibil de confundat. Nimeni nu are mâini ca ea. Late, osoase, brăzdate de răni ca de niște șanțuri. De când mă știu, bunica a avut mâinile aspre. Seara le dădea cu o poțiune făcută de ea din gălbenele și seu de oaie. Nu se închideau bine rănile, că a doua zi o lua iarăși de la capăt. Altă muncă, alte răni. O viață întreagă. Nimeni și nimic nu o puteau convinge că poate sta și degeaba sau că viața nu este făcută doar pentru muncă.
Țineam în mână plicul din Germania. Îl luasem de câteva minute din poștă. Și m-am oprit să-l deschid. “Eu nu cred că dispărem niciodată. Doar ne transformăm” – mi-a scris prietena mea. “Eu nu o să o uit niciodată pe bunica. Mai ții minte noaptea aia când am făcut foc și bunica ne-a învățat cum se face jintița? Și-am stat de povești până înspre dimineață? Și-am râs de ne-a durut burta. Apoi am mâncat jintiță fierbinte și bunica ne privea cu ochii străluncind. Așa era bunica. Mereu zâmbea când îi cereai și porția doi”.
Am băgat scrisoarea înapoi în plic și-am închis ochii. Am rememorat ziua acea de toamnă târzie. Ultima dată când bunica a fiert jintiță la căldare. Ultima dată când bunica a îndeplinit ritualul. Amintirile au năvălit. M-au lovit direct în plex și pentru câteva secunde mi-am pierdut respirația. M-am așezat acolo, pe marginea trotuarului și-am plâns. Și piuitul aparatelor care-o ținea pe bunica în viață nu s-a mai auzit.
Apoase erau și diminețile când ne trezeam cu noaptea în cap să strângem laptele de la oi. Urcam dealurile cu lămpașul aprins, înfruntând bezna adâncă. Animale zburătăceau speriate în jurul nostru. Bunica îmblânzea sălbăticia cu vocea ei caldă și protectoare. Ne povestea întâmplări din copilăria ei zbuciumată. Preferata mea era cea cu fetița de șapte ani care se ascundea prin păduri și păzea animalele oamenilor din sat ca să nu fie confiscate de ruși. “Neînfricată trebuie să fie bunica” – îmi ziceam în gând și strângeam și mai tare în mâini coșul de nuiele cu mâncarea pentru păcurari. Atunci îmi doream să mă fac mare și să devin la fel de neînfricată ca și bunica. Acum știu că de la ea am învățat să fiu om. Să nu mint, să nu fur, să-mi fac treaba cât de bine pot, să nu mă dau niciodată în lături când pot să ajut pe cineva. Să închin în gând mâncarea a mulțumire și să nu adorm niciodată supărată pe cineva. Să nu-mi bat joc de nimeni și de nimic. Altceva nici nu cred că trebuie să știi pe lumea asta.
Toate amintirile blocate s-au întors în mine și-au umplut golul de neumplut. Una câte una. Și toate gândurile amestecate și toate sentimentele contradictorii și toate amintirile care nu se mai opresc să vină, toate acestea mă ajută să înțeleg. Suntem vii atâta vreme cât amintirile despre noi sunt vii. Atâta vreme cât mai există oameni care să ne spună povestea, spiritul nostru nu poate fi înfrânt niciodată.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!