Mă simt foarte mândră să fi contribuit la această monitorizare realizată de Centrul Filia. Chiar dacă să sun la spitale m-a distrus puțin pe interior și mi-a ridicat multe probleme de conștiință.
Nu am fost pusă niciodată în fața unei asemenea decizii grele. Încă îmi e foarte neclar dacă aș avea tăria să fac o întrerupere de sarcină. Probabil că nu. Dar vorbesc dintr-o poziție extrem de privilegiată, o poziție din care mi-aș permite financiar să cresc un copil. Sunt în egală măsură conștientă că-n viață pot apărea contexte care să mă convingă că un avort este cea mai rezonabilă soluție. Cea mai corectă. Cea mai potrivită. Poate singura.
Așadar consider că fiecare femeie trebuie să fie liberă să ia o decizie proprie, ținând cont de context și de ceea ce este adecvat în acel moment pentru ea. Și că nimeni nu are dreptul să o judece pentru decizia luată. Nimeni. My body, my choice, cred cu tărie în asta. Cunosc povești personale ale unor femei care au trecut prin avorturi. Și le-a fost extrem de greu.
Telefonând la zeci de spitale am înțeles și mai bine de ce. Din lista mea de telefoane, doar o singură asistentă medicală m-a făcut să mă simt ascultată, înțeleasă, ghidată și mi-a dat sentimentul că aș fi pe mâini bune dacă aș decide să merg să fac un avort la ei la spital. M-a susținut, m-a încurajat și mi-a dat forță să trec prin această conversație nu tocmai plăcută.
Celelalte asistente m-au repezit, mi-au închis telefonul în nas sau nu mi-au dat informații vitale pentru propria mea sănătate. M-am simțit pusă la zid, judecată și condamnată din start. M-am simțit ultimul om, cum pot eu îndrăzni să cer un avort tocmai în săptămâna mare?!?! Ce suflet pot să am eu?!?!
Da, nici măcar n-am fost față în față cu personalul medical, dar a fost suficient să aud prin telefon tonul unei voci, inflexiunea unei fraze, anumite nuanțe ale unor cuvinte. Așadar îmi pot imagina stresul și rușinea resimțite de o femeie care ar face un avort real. Poate n-ar trebui să fac publice aceste trăiri personale. Dar consider că-n România alegerile personale nu ne sunt deloc respectate. Altcineva decide pe baza propriilor valori ce este mai bine, mai corect, mai “creștinește” să facem. Oricine altcineva, dar nu noi.
De când spitalul funcționează la program de biserică, refuzând să-și facă treaba, înlocuind recomandările medicale cu povețe creștinești, nu știu cu exactitate. La fel cum nu înțeleg de ce un avort în săptămâna mare e un păcat, iar unul făcut în săptămâna dinaintea săptămânii mari nu mai este păcat, deși vorbim despre exact același lucru.
Și mai este un aspect care trebuie punctat. Un avort costă cam 500 -600 ron în București, nu este decontat de casa de asigurări și este cu siguranță prea scump pentru niște femei care n-au bani să-și cumpere anticoncepționale sau tampoane pentru perioada de ciclu.
Și cu toate aceastea, încă nu se introduce educația sexuală în școli. Încă nu vorbim despre contracepție. Încă facem avorturi în fiecare zi, în afara sărbătorilor cu cruce roșie în calendar, fără să ne mustre conștiința. Și nu ne pasă deloc, dar absolut deloc, de dramele pe care le trăiesc femeile care ajung să facă o întrerupere de sarcină într-un spital de stat. Din contră, le amplificăm. Lovim, jignim, umilim. Toate acestea în numele unor valori morale. Cât de creștinește este asta? Cât de creștinește?
*** Dacă doriți să aflați mai multe despre Centrul Filia și activitățile desfășurate aici, puteți citi aceste infomații pe site-ul nostru oficial. Tot aici puteți contribui cu donații, susținând în continuare activitățile noastre.