Când eram mică îl ajutam pe bunicul să împartă ziare, colete și scrisori. El era poștaș. Eu credeam că este vrăjitor. Multă vreme nu am priceput de unde știa el să le spună oamenilor cine le-a scris. Și cum cunoștea el exact când trebuie să scoată din geanta aia mare și neagră scrisoare și când ziar și când telegramă. Cum făcea oare să nu se încurce niciodată? Într-o zi mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat. “Bunicule, tu ești cumva vrăjitor?” A izbucnit într-un râs colorat și foarte sonor, apoi și-a scos chipiul, s-a șters cu batista de sudoarea zilei de vară, și-a pus chipiul înapoi, m-a urcat pe ghidonul bicicletei, a scos un plic din geanta lui mare și grea și mi-a explicat cum stă treaba cu Expeditorul și cu Destinatarul. Apoi am înțeles. Când creștem, magia dispare odata cu fiecare mister elucidat.
Când eram mică am fost la mare cu mama și cu sora mea. Un fotograf și o maimuțică veneau zilnic pe plajă. Cuprinse de entuziasmul de-a ne juca cu un animal atât de exotic precum o maimuță, am uitat că mama ne convinsese să dăm slipul jos să nu-l udăm și ne-am fotografiat nud cu maimuțica. Peste ani, privind în albumul de fotografii, am observat că sora mea avea desenat cu pixul un costum de baie. Timpul decolorase pasta albastră a pixului, iar costumul părea foarte real. Singurele lucruri care atrăgeau atenția erau cupele prea mari ale sutienului. O fetiță mică și slăbănoagă cu două cupe de sutien imense și albastre. Când creștem, devenim pudici.
Când eram mică, tata a construit la țară, în spatele casei, un WC nou-nouț. Era atât de frumos și mirosea a lemn proaspăt și a vopsea. Mă ascundeam în el să citesc. Îmi părea chiar mai frumos decât camera mea cu vedere la stradă. Eram atât de entuziasmată de el, încât orice musafir aveam, îl invitam să ne viziteze WC-ul. Vă dați seama ce bine suna invitația mea, picată din cer exact pe la sfârșitul mesei festive: “Nu-i așa că trebuie să mergeți la WC? Să vedeți ce WC mare și nou avem. Și cât de frumos miroase înăuntru…”. Nici măcar pedepsele repetate ale bunicii nu m-au făcut să renunt. Când creștem, lucrurile noi nu ne mai entuziasmează.
În fiecare an, de 1 iunie, mă duc în parc să mănânc vată pe băț, privind copiii care se dau în tobogan. Este micul meu ritual. Îmi amintesc cu câtă frică și teroare m-am cățărat pentru prima dată în toboganul imens din beton, singurul tobogan care exista în orașul copilăriei mele. Când am terminat de urcat scările și am ajuns în vârf, mi s-a deschis o perspectivă amețitoare asupra întregului parc. În viața mea nu m-am cocoțat atât de sus. Mi s-a făcut o frică teribilă și aș fi vrut să cobor din nou pe scări. Dar deja erau vreo trei copii care urcaseră până la jumătate. Așa c-am închis ochii, am strâns pumnii și mi-am dat drumul. Zborul acela cu ochii închiși, betonul rece, adierea tomnatică a vântului și mirosul castanilor mi-au rămas mereu asociate cu copilăria și cu primul meu act de curaj. Când eram mici, vedeam lumea cu alți ochi și de la o altă înălțime. Atunci toate lucrurile erau mai mari și mai înfricoșătoare.
În fiecare an, de 1 iunie, mă duc în parc și mănânc vată pe băț, privind copiii care se dau în tobogan. Acum văd lumea de la o altă înălțime. În rest, nu sunt prea multe schimbări. Încă mai cred în magia scrisorilor care conectează oameni, fac uneori plajă la nudiști (sssshhh…rămâne secretul nostru, da? ) și citesc în continuare (la WC uneori). Cât despre tobogan… nici măcar acum nu pot zbura în el cu ochii deschiși.
credit foto Christian Asuh
postare preluată de pe vechea CutieDeCarton
Ce amintiri minunate!