Burano – dincolo de timp
Burano people are strange people. They do strange things and they act strange. They are not like us, like normal people, not as Venetians. – îmi spune Marco, în timp ce așează pe rafturi produsele pentru micul dejun. Suntem din nou la cazarea noastră din Veneția. Tocmai ne-am întors din călătoria noastră din insulele Murano și Burano și îl întrebăm pe Marco cum se numește exact pizza aceea răsucită pe care am savurat-o în Burano. Spre suprinderea noastră, Marco, care locuiește la 40 de minute cu vaporetto de pizza asta fantastică, nu a auzit de așa ceva în viața lui (și tot să aibă vreo 62 de ani). Zâmbim înțelegător și îi arătăm pozele de pe telefon. Never heard about pizza rotolo – nor about wedding houses – își întărește el afirmația anterioară. As I said, Burano people are strange people.
Am stat puțin pe gânduri. Dacă un italian îți spune astfel de lucruri, înseamnă că ceva trebuie să se ascundă în spatele lor. De ce sunt oamenii din Burano atat de ciudați? Nu v-aș putea spune. Trebuie să ajungeți măcar o singură dată pe insula micuță, locul în care au fost inventate culorile vii și asortarea lor perfectă. Nu știu cum s-au aliniat planetele când a fost creată insula și oamenii care urmau s-o populeze, dar un lucru e clar. Simțul estetic este supradezvoltat în fiecare locuitor al insulei – de la fetițele cu fundițe bleu ciel asortate cu șosete bleu ciel cu dantelărie bleu ciel, care se întorc vorbărețe de la școală, până la rufele care sunt agățate la uscat pe frânghia din fața casei, rufe care se asortează cu fiecare nuanță a clădirilor colorate de pe strada respectivă.
Și să nu vă imaginați că este ușor. Fiecare casă de pe stradă este vopsită într-o altă culoare, dar o culoare care se asortează perfect cu fiecare altă căsuță de pe străduța respectivă. Se zvonește că pe insulă nimeni nu are voie să-și vopsească fațada casei fără un acord de la primărie c-a ales culoare potrivită. Dar eu nu cred zvonul ăsta. Eu sunt 100% sigură că oamenii de pe Burano gândesc în culori, se exprimă în culori, visează în culori, iubesc în culori și suferă în culori, trăiesc totul în și prin culoare. Aceasta trebuie să fie ciudățenia lor.
Dar să o iau cu începutul. Pe insula Burano am ajuns, firește, cu vaporetto, imediat după dimineața petrecută pe insula Murano. Vaporetto ne-a lăsat undeva în afara satului. Am mers usor pe malul canalului, urmărind același grup de francezi cu ghidul Michelin (care păreau că știu exact unde trebuie să meargă). Primul contact a fost cu un fel de han vechi, din piatră tocită de vreme, han care era împodobit cu fundițe și baloane albe. Trebuie să fi fost o nuntă ieri – mi-a trecut fulgerător prin minte. La fel se face și-n satul bunicii mele. Am făcut dreapta și am intrat într-o mică podgorie. Printre vițele de vie de-un verde crud, se înălța turla unei biserici. Pe fundal, în depărtare, câteva case viu colorate. În față, o mică livadă de pruni. Sub ei, flori micuțe și albe se unduiau sub bătaia vântului. Liniște. Atât de liniște încât îți auzezi pulsul bătând sub tâmpla dreaptă. Am poposit puțin pe iarba crudă și am luat-o apoi alene spre sat. Un pod de lemn cu niște felinare superbe. Apoi câteva străduțe pustii. Am admirat culorile vii si florile cărnoase. Niciodată, dar niciodată nu mi-am imaginat că florile ar putea fi atât de cărnoase și atât de viu colorate. În afara unor turiști rătăciți, străduțele erau complet pustii.
Aveai senzația că satul nu este locuit de nimeni. Apoi am ajuns în centru. Ne-am dat seama după prima piațetă plină de oameni care își făceau selfie cu fiecare dintre casele colorate. Noi ne-am oprit în piațetă pentru o pizza rotolo și un capucinno. Și-am explorat satul. Mai întâi încetișor pe străduțele dosnice, neumblate, apoi pe repede înainte prin piațeta centrală, zona foarte comercială.
Toată lumea susține că Burano este mult mai frumos decât Murano datorită căsuțelor colorate. Legenda spune despre case c-au fost vopsite în culori vii pentru ca pescarii să-și repereze mai ușor din larg casa și să le fie mai practic să ajungă la țărm, Burano fiind la origine sat pescăresc. Dar nu acesta este specificul insulei. Ea este vestită încă din secolul XV pentru dantelărie. Majoritatea dantelelor de pe tarabe sunt acum importate (dacă citiți cu atenție veți găsi produse made in Romania). Mai există câteva bătrâne care duc mai departe tradiția celebrei punta in aria (puncte în aer), dar sunt din ce în ce mai puține și mai rar de văzut în public. Există un muzeu al dantelăriei, care poate fi vizitat, o școală de dantelărie pentru femeile din sat, iar în câteva magazine, femei bătrâne, așezate pe un scăunel, fac demonstrații pentru turiști. În majoritatea magazinelor cu dantele, fotografiatul este interzis, așa că trebuie să mă credeți pe cuvânt.
Străduțele din Burano sunt o poveste fără sfârșit. Ai putea petrece zile în șir observând tot ce se petrece aici, fără să ajungi să te plictisești. Există o parte foarte teatral comercială în centru, unde, printre sute de magazine cu mărfuri importate și terase de restaurante, turiștii fac ceea ce fac turiștii – cumpără suveniruri, mănâncă, beau, vorbesc tare, își fac selfiuri, ascultă acordeonul care asurzește piațeta și o studiază cu atenție pe micuța chinezoică care se joacă fascinată cu umbreluța ei de dantelă.
Prin locurile dosnice, descoperi pasaje secrete care îți poartă pașii spre curți interioare magice și străduțe strâmte, incredibil de strâmte. Aici descoperi magazine de familie. Eu și mama mea facem partea de dantelă, soțul și fiul meu fac bijuteriile din sticlă. Totul e facut de mână. Totul este original. Vă putem da certificat de autenticitate. Nu sunt chinezăriile care se vând în alte locuri. Sau restaurante micuțe-micuțe, cu două-trei mese scoase în grădină și mâncare gătită pe loc de bunica. Pisicile torc leneșe printre plase de pescari, iar rufele sunt întinse la uscat. La ferestre cântă canari și papagali, iar florile nu sunt nicăieri mai cărnoase și mai viu colorate.
Aici, departe de văzul lumii, viața e autentică. Copii se nasc, oameni se iubesc, bătrâni mor. Și etapele importante din viață sunt împărțite cu toți cei din sat. Casele sunt împodobite pentru nunți sau pentru botezuri. Pe la colțul casei vecinele discută aprins ultimele bârfe din sat. Iar eu nu mă mai pot concentra la nimic. Mă străbate gândul ăsta care nu-mi mai dă pace. Acesta ar fi singurul loc din lume în care m-aș muta chiar azi. Măcar pentru un an – doi ani – trei ani, timp suficient să reînvăț și eu să gândesc și să trăiesc în culori.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!