Cele mai frumoase amintiri ale ei erau din acele după-amiezi de vară toridă, în care i se dădea voie să meargă cu el să împartă ziarele. El, traista aceea mare şi neagră, uniforma bleumarin cu chipiu şi bicicleta Pegas roşie. Le aştepta pe toate să apară la cotitura de la capătul drumului. Ştia că prima trecea dâra de fum a autobuzului galben de la ora trei. Apoi trenu’ de patru mi’ cinci cu şuieratul său prelung. Şi abia după ce mai aştepta ceva vreme apărea şi el la orizont, în lătratul leneş al câinilor.
Şi totuşi, în fiecare zi îl aştepta încă dinainte ca autobuzul galben să plece spre ea din staţia prăfuită. Dinainte ca trenu’ de patru mi’ cinci să se facă auzit printre dealuri. Chiar dinaintea câinilor, care îl lătrau în fiecare zi la aceeaşi oră. Îl aştepta încă dinainte de-a pleca dimineaţa devreme, ca să împartă ziare şi scrisori şi vederi colorate şi bani şi pachete oamenilor de pe trei sate dimprejur. Pentru că ştia că în fiecare zi, după ce trecea şi autobuzu’ şi trenu’, el apărea la orizontul gâtuit în curbura de asfalt a drumului.
Întâi se vedea o umbră. Trecea periodic de o parte şi de alta, în funcţie de frecvenţa cu care oamenii de la casele înşiruite cuminţi de-a lungul şoselei primeau câte ceva. Apoi se zărea bicicleta roşie. Şi traista trecută peste ghidon. Şi chipiul lui bleumarin, pe care şi-l ridica de fiecare dată când vorbea cu cineva. Ea se căţăra pe gardul albastru şi îl aştepta cu respiraţia tăiată. Şi când se apropia la trei case distanţă de ea (aceasta era limita impusă de bunica), ieşea pe trotuar în întâmpinarea lui. Alerga cât o ţineau picioarele şi îi sărea cu avânt în braţe. El o ridica în aer şi o pupa pe obraji, gâdilând-o cu barba lui aspră.
Ea băga mâna în buzunarul sacoului şi scotea cornetul din hârtie groasă maro, în care bomboanele tari, îmbrăcate în cacao, deja se topiseră. Desfăcea una şi o băga în gură, băga pachetul înapoi în buzunarul sacoului, ştergându-şi mâinile cleioase de tricou. Era semnul că era pregătită. Şi bunicu’ îi dădea ziarul. Ea alerga la poartă, se căţăra puţin pe gard şi îl înfigea între poartă şi gard. Exact așa îi explicase el întâia oară că trebuie puse ziarele oamenilor: „Aşa, înfipte bine, să nu le sufle vântul printre straturile cu ceapă şi parii de porodici!”
Se întorcea înapoi la bicicleta roşie şi se căţăra pe ghidon. Şi bunicul mergea mai departe, ca un şarpe roşu cu bleumarin, lăsând pe la porţile oamenilor urmele de hârtie ale trecerii lui. Nu peste tot. Doar acolo unde era Abonament. Acesta fusese primul cuvânt pe care îl învăţase. Şi în câteva zile deja ştia cine are abonament şi cine nu. Şi care are abonament la Scânteia. Şi care la Flacăra. La Magazin istoric era cel mai simplu, pentru că nu avea decât învăţătorul.
Lucrurile se complicau când la unele case trebuia să lase plicuri mici şi albe sau mari şi maronii sau pachete legate cu sfoară groasă şi murdară sau vederi colorate cu mare şi munţi şi castele din basme sau flori şi pisici. Atunci bunicul îşi rezema bicicleta de gard, deschidea poarta în lătratul nebun al câinelui, gata să rupă lanţul şi intra în ogradă.
„Na, stai ogoit că aduc veşti bune!” – liniştea el câinele care lătra şi mai furios, apoi striga numele Destinatarului. Aşa îi spusese el că se numesc persoanele care primesc scrisori. Şi aşa învăţase şi ea să citească pe plic. Destinatar. Alături de un nume mai complicat pe care descoperise că fiecare om din sat îl poartă pe lângă numele obişnuit, pe care îl strigă toată lumea. Atunci descoperise că ea nu era numai nepoata lu’ Axente poştaşu’. Că avea şi ea un nume de destinatar şi că dacă cineva vrea să îi trimită scrisori nu poate dacă nu ştie şi numele ei de destinatar.
Şi în ziua aceea de vară bunicu’ o învăţase nu numai numele ei de destinatar, ci şi adresa ei. Şi îi mai dezvăluise un secret mare. Şi anume acela că poţi afla de la cine e scrisoarea chiar fără să deschizi plicul. Fapt care îi crescu în inimă şi mai mult respectul pe care-l avea pentru el. Niciodată nu înţelesese de unde ştia bunicul să le spună destinatarilor care ieşeau la poartă de la cine primeau scrisori. Până atunci îl privea ca pe un vrăjitor, fascinată de numerele lui de magie. Din ziua aceea îl privea cu complicitatea celui care îi descoperise secretul.
„Iară ţ-o scris fata din America, lele Marie! Da pachetu’ o trebuit să-l confiscăm că avea chestii ilegale… Îl mai ţinem noi la poştă o vreme în caz de control, şi-apoi ţi-oi aduce ce s-o putea lua”. Şi şarpele roşu-bleumarin se târa încet spre o altă ogradă, lăsând-o pe lelea Marie să-şi şteargă lacrimile cu colţul zadiei.
„Ne pregătim de jucat, nea Ioane! Al zecelea plic portocaliu pentru fată. Îngraşă porcu’ şi hierbe pălinca, la toamnă punem de nuntă!”. „Nuntă pe dracu’ că nu-i cuconu’ ista de nasul fetei mele! Cine-o lucra pământul, dacă ei sunt ocupaţi cu slove portocalii!”. Şi bunicu’ îl bătea bărbăteşte pe umăr. „Na, lasă, bă, Ioane, că aşa-i dragostea! Doar acum nu-i vrea să-i cenzurezi scrisorile?” şi pornea agale mai departe.
„Scoate banii c-o venit impozitu’! Aşa-i dacă eşti găzdac şi ţi-ai luat maşină!” – îl lua pe următorul în primire. „Nici astăzi n-ai primit nimic!” – decepţiona pe altul. Şi tot aşa, din casă în casă, scoţând oamenii din monotonia plină de zăpuşeală a zilei.
Nu înţelegea ea toate vorbele şi nici de unde ştia bunicul ei atâtea lucruri despre oamenii cărora le aducea scrisori. Dar îi plăcea să-l privească, aşa plin de viaţă şi pus pe glume. Trecea pe la fiecare şi deşerta traista aceea imensă, din care ieşeau atâtea veşti, care îi supăra sau îi fericea pe oameni, în funcţie de cine era Expeditorul. Pentru că aşa se numea cel care trimitea scrisoarea. Expeditor. Şi tot de la el a învăţat şi ce înseamnă cenzură. Şi confiscare. Şi cum poţi trimite bani în plic, fără să se prindă cei de la poştă. Şi, mai ales, cum poţi afla dacă cineva ţi-a desfăcut scrisoarea, trăgând linii transversale de-a lungul colţului plicului, care urmează a fi lipit.
Şi tot în mâinile lui văzuse fremătând pentru prima oară marea, într-o vedere de la Neptun. Şi cât de înalţi sunt munţii. Şi cât de luminat e Parisul noaptea. Şi alte şi alte minunăţii pe care, dacă le povestea altor copii, nici unul nu o credea. Râdeau cu toţii de ea, spunându-i că are imaginaţie bogată şi că minte de îngheaţă apele.
Dar pe ea nu o interesa. Pentru că orele în care mergea cu şarpele roşu-bleumarin nu puteau fi comparate cu nimic altceva. Era un sentiment pe care nu-l mai trăise niciodată până atunci. Şi numai în zilele în care bunicu’ împărţea pensiile şi bunica zicea că ea nu are voie să meargă cu el, să nu-l bată la cap şi să încurce socotelile, numai în zilele acelea simţea cât de dependentă devenise de el. Atunci aştepta căţărată pe gard sosirea lui, alerga să-şi ia în primire bomboanele şi se aşeza resemnată pe băncuţa de lângă gard, privind mersul agale al bunicului, încovoiat puţin sub greutatea traistei.
Pentru că în ziua de pensii, bunicul nu lua niciodată cu el Pegasul roşu. Îl lăsa cu ea să-i ţină de urât. Aşa îi spusese el odată. Şi când bunicul se pierdea în zare, ea se ducea în spatele casei, la Pegasul roşu, lustruindu-i coarnele argintii ca să strălucească si mai tare a doua zi, când va duce iarăşi veşti oamenilor.
*** nu am găsit sursa fotografiei. aparent, este un o ilustrație specială pentru a marca ziua de 9 octombrie – Ziua Mondială a Poștei