Eram în primul meu an de facultate. Un extraterestru căzut dintre integrale, ecuații, funcții cosinus, C+ și turbo Pascal (adică profil informatică) direct într-o clasă de filo. Aveam în față o listă luuuungă cu teme pentru seminariile de literatură română. Dintre toate, cea mai fascinantă mi s-a părut mie “Magie și Ocultism” în proza lui Eminescu. Bine, era și printre ultimele trei care nu fuseseră încă alese, așadar decizia mea nu s-a lăsat mult așteptată.
Abia după o săptămână de documentare la bibliotecă m-am prins și eu (ca un veritabil ardelean născut și crescut în Ardeal…) de ce nu alesese nimeni această temă. Bibliografia și referințele critice tindeau spre zero barat, ca să nu spun că erau aproape inexistente (cel puțin în biblioteca facultății frecventate de mine, o bibliotecă aflată într-o primă fază de dezvoltare). Așa că am făcut instinctiv ceea ce ar fi făcut orice absolvent de informatică. Am improvizat, pornind de la singurele elemente concrete la care aveam acces, adică toate cărțile despre magie, ocultism, franc-masonerie, alchimie, simboluri oculte sau orice altceva exista în micuțul oraș de provincie, în care eram pe vremea respectivă studentă la filo. Rezultatul a fost năucitor. Cel puțin pentru mine. Nu-mi amintesc cu exactitate cât de încântate au fost colegele sau îndrumătoarea mea de seminar în legătură cu prezentarea mea, dar îmi amintesc entuziasmul descoperirii unei lumi complet noi pentru mine.
De ce povestea asta? Pentru că romanul Malad (Alexandru Voicescu, editura Herg Benet) m-a forțat să-mi reamintesc cea mai intensă experiență ocultă din viața mea. (Mă rog, am mai trăit una, dar asta e o cu totul altă poveste, de spus poate într-un roman). Cum să vă zic eu? Romanul începe în forță. Te ia pe sus și te aruncă în vârtejul unei lumi complet străine ție, plină de personaje atipice și întâmplări extrem de bizare. Te intrigă, te fascinează, îți ține mintea trează, te face să anticipiezi, te suprinde uneori, te bagă în ceață, apoi te readuce într-un concret palpabil pentru a te rătăci din nou într-un labirint, din care parcă nu prea ți-ai mai dori să ieși. Uneori, te vrăjește cu iluzia că deții controlul, că știi ce se întâmplă și de ce se întâmplă așa, dar (îmi pare sincer rău să vă dezamăgesc) este doar o iluzie.
Acțiunea este foarte bine dozată. Începe alert, te duce pe piste false, aruncă momeli, lasă lucruri neclarificate, îți captează atenția încă de la primele pagini și te determină să-ți dorești să citești mai mult. Te face să crezi c-ar fi un roman de iubire, dar nu se reduce doar la iubire. Poate fi un roman polițist, dar de îndată ce autorul introduce o nouă cheie de lectură, se transformă într-un roman de mister. Niciodată lucrurile nu se dovedesc a fi ceea ce sugerează c-ar fi la prima vedere. De aici starea de mister și nevoia acută de-a dezlega firele încâlcite ale narațiunii.
Alexandru Voicescu are o tehnică narativă impecabilă. Știe să mânuiască realul, dar și oniricul, dar, mai cu seamă, trecerea elegantă dintre lumi. Fiecare lume este atent reconstruită și până în cele mai mici detalii semnificative, exact acele detalii care îi conferă credibilitate și o susțin.
Personajele sunt autentice și total integrate mediului din care provin. Sunt eroi și anti eroi construiți pe o osatură puternică și cu particularități care îi individualizează și îi scot din limitele comunului, încărcându-i cu o simbolistică aparte.
Planurile se întrepătrund ușor, semnele sunt cam peste tot, doar că nu sunt suficient de vizibile pentru tine. Cel puțin nu de la început. Lumi diametral opuse se întâlnesc pentru a împlini destine și a transmite mesaje pozitive. Este simplu. Totul se reduce la iubire. Și în cheia de lectură a iubirii trebuie să rămâneți pe toată durata lecturii (să nu ziceți că nu v-am avertizat).
Atât planul real, cât și planul oniric se susțin reciproc. Totul devine un puzzle imens, iar tu trebuie să găsești prima piesă care să însemne ceva pentru tine, piesa în jurul căreia poți apoi reconfigura întreaga poveste pentru a-i înțelege simbolistica și a-i pătrunde sensul. Iar atunci când pui cap la cap totul și privești cu detașare întregul, te simți copleșit.
Un singur lucru m-a dezamăgit și a știrbit puțin din experiența globală a acestei lecturi absolut fascinante. Narațiunea în narațiune. Clarificările vin într-un ritm tot mai accelerat, pe măsură ce ne apropiem de final și rămân din ce în ce mai multe lucruri de explicat și bucle de închis. Doar că ele vin prin poveștile anumitor personaje, iar mie mi-ar fi plăcut să fi fost transmise mai mult prin acțiune, decât să fie puse în gura unor personaje. Dar asta este doar nevoia mea personală. Iar pentru a mi-o satisface, Alexandru Voicescu ar mai fi trebuit să mai scrie o continuare a romanului. Sau poate chiar două sau trei. Ceea ce, de altfel, nu mi-ar fi displăcut. Chiar deloc.
*** fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. dar dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. mulțumesc!!!