Vreme de două luni “ritualul meu Spa” din fiecare săptămână presupunea și o sedință “stoma care” la domiciliu. Am jonglat cu citodur, bulete de vată cu spirt, bulete de vată fără spirt și kitul de ustensile stoma precum “vaca cu baletul” (știți vorba brută, din popor). Exact așa a fost, fără exagerare. Niciodată n-am simțit mai intens realitatea acestei expresii.
Nu vreți să știți ce înseamnă să te prindă pandemia cu o măsea la care faci tratament microscopic pe canale, sperând c-o poți totuși salva. Nici să fii atât de norocos să ți se spargă o a doua măsea (din partea opusă, firește) în chiar ziua în care toate cabinetele stomatologice sunt închise de către stat.
Credeți-mă, chiar nu vreți să știți cum e să te transformi peste noapte în propriul tău dentist, pentru că statul nu te consideră “urgență” decât dacă ai dureri groaznice, abcese dentare, infecții care nu trec cu antibiotice sau fracturi.
Cum pe stat nu te poți baza, a trebuit să mă descurc pe cont propriu, ca de obicei. După mintea mea, existau doar două opțini: să comand pe-un site de tehnică dentară cele trebuincioase și să mă pansez singură (după instrucțiunile precise ale dentistei mele, care m-a asistat telefonic pe toată durata carantinei) sau să aștept liniștită să se infecteze, ca să devin o urgență și să merg la cabinetele deschise doar în regim de urgențe.
Nu știu voi ce-ați fi ales, au am optat pentru prima variantă. Partea amuzantă a fost că nu pansatul în sine a fost cel mai dificil. Partea cea mai dificilă a fost să-i fac un selfie măselei buclucașe, ca să-i trimit dentistei mele poza pe whatsapp, să-și dea seama ce-i de făcut cu ea. Mi-a luat o jumătate de zi. Apoi altă jumătate de zi să reușesc să fixez întâia oară pansamentul (după doar 5 încercări eșuate… ) Mda. V-am zis. Vaca și baletul. Adică eu și pansamentul. Well, skillurile mele stomatologice nu s-au îmbunătățit în timp, dar au ținut departe orice infecție, abces, fractură, urgență. Iată-mă, așadar, salvată.
“Aveți mână grea”, mi-a spus azi dentista adevărată, pe scaunul adevărat, dintr-un cabinet adevărat la care am ajuns după două luni infernal de lungi. “Am două mâini stângi grele de tot”, i-am răspuns eu, intuind empatie în ochii ei, care mă priveau amuzați de după vizieră. “Oricum, e tare că v-ați pansat singură, eu nu m-aș fi gândit la asta”, îmi spune ea, apoi ne apucăm de treabă. Nu sunt la dentista mea, m-a trimis direct la un alt specialist, o doctoriță nouă, pe care n-o cunosc și nici n-o voi cunoaște. Pentru mine este un cosmonaut c-o voce liniștitoare și ochi zâmbitori.
Mie nu mi-a fost teamă niciodată de dentist. Mama ne ducea în fiecare an la control. Ne-am obișnuit de mici, ne-a intrat într-un fel de rutină anuală. Am purtat aparat dentar în liceu, într-o vreme în care nu erau la modă. Eram singura din tot liceul care purta aparat dentar. Lunar mergeam la Cluj să mi-l ajusteze. Mă simt relaxată în cabinetele dentare, atât de familiare mi-au devenit. Am petrecut mult timp în ele. Am avut operații grele. Și multe. Menționez un implant nereușit, pe care mi l-au scos aproape pe viu, deoarece n-a prins anestezia. Ca să înțelegeți limita suportabilității mele. Cu toate acestea, continui să merg anual la dentist fără frică. Desigur, faptul că merg de 16 ani la aceeași dentistă, devenită prietenă între timp, ajută mult.
Astăzi a fost însă oarecum înfricoșător. Aveam senzația că sunt într-un scenariu SF horror, ca un fel de film-coșmar din care nu te poți trezi. Clinica era aproape pustie. Personalul de la secretariat, camuflat după salopetele de protecție, îți dau senzația de roboței care te asistă să treci cu bine prin toate procedurile. Există protocoale suplimentare de dezinfectare, luat temperatură, completat pe propria răspundere hârțogării covid 19 and stuff. O grămadă de chestii de făcut până ajungi pe scaunul stomatologic. Nu știu la alte clinici cum este, dar la clinica mea se respectă cu strictețe toate reglementările legale. Iar asta mă liniștește oarecum. Mă face să mă simt protejată.
După dezinfectare, intri în cabinet ca în sala de operație. Nu ai voie să atingi nimic, îți deschide asistenta ușa și tot. Te instalezi direct în scaun. Aștepți apoi, cu șoșoni, bonetă, mască și tot echipamentul de protecție. Intră medicii. Din costumele de cosmonauți le vezi doar ochii. Sunt super blindați. Două rânduri de mănuși, ochelari, vizieră, bonetă, mască, peste mască un fel de cagulă continuată cu o glugă care iese din salopetă. Totul închis ermetic. Mă întreb cum fac ei să nu transpire, că pe mine mă iau transpirațiile doar de la o simplă mască medicală. Și mă întreb cum se pot mișca în voie și manevra diverse operațiuni de-o mare finețe, echipați în toate chestiunile astea. N-am întrebat. Dar intuiesc perfect răspunsul. Nu le este deloc ușor.
Nu știu cum va fi pe viitor. Dar știu că vizita de astăzi de la dentist n-a semănat cu absolut nimic din ceea ce-am trăit până acum sau mi-am putut imagina. Nu scriu lucrurile astea ca să vă descurajez să mergeți la dentist. Din contră. Le scriu pentru a vă pregăti pentru ceea ce vă așteaptă. Și le mai scriu în speranța că veți deveni mult mai conștienți de efortul suplimentar pe care personalul medical îl depune zilele astea pentru a ne trata. Și de riscurile la care se expune el zilnic.
Fără a intra în polemici, să ne lamentăm că ni se ia temperatura la intrarea în supermarket îmi pare un moft. La fel cum un moft mi se pare și să refuzi să porți mască din varii motive (sau s-o porți incorect), alegând să-i expui pe toți cei cu care intri în contact. Mai ales pe acei oameni care fac joburi cu expunere maximă (de la vânzătorii din magazine, la personalul medical sau din farmacii). Exact acești oameni fără de care n-am supraviețui nici măcar o zi.
P.S. Dacă aveți nevoie de un dentist bun, care respectă toate reglementările anticovid19 și care se luptă din răsputeri să salveze orice dinte, este posibil să știu pe cineva să vă recomand. Contactați-mă în privat.
credit foto #cutiadecarton