Pe scaunul #MagicHOME

Pe scaunul #MagicHOME

Scaunul e rigid. Păstrează puțin din căldura persoanei care a stat de veghe înaintea mea. Căldura ei am simțit-o și-n îmbrățișarea tremurată prin care a predat ștafeta. Pe pat, un imens ursuleț de pluș. Câteva cărți. Un jurnal. Oamenii au lăsat acolo gânduri, trăiri, speranțe, încurajări, experiențe. Stativul cu perfuzii mă înfioară. E liniște. Mult prea multă liniște. Prin geamul vidat, zgomotele de afară ajung la mine estompate. Oamenii își văd de treburile lor. E amiază și băiatul blond cară cutii de pizza pentru colegii lui înfometați. Mă privește curios. Își mută rapid privirea când, la rândul meu, îl privesc în ochi. O doamnă se oprește, citește mesajul scris deasupra vitrinei și intră. Cere informații cum se poate alătura campaniei. Sunt în vitrina de la Galateca. Pentru câteva minute voi sta și eu pe scaunul de spital pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.

Majoritatea trecătorilor nici măcar nu mă zăresc. În mașinile oprite la semafor, oameni butonează telefone. Pe trotuar, copii se întorc de la școală povestind bunicilor cum le-a fost ziua. Îndrăgostiții trec ținându-se de mână iar adulți responsabili aleargă la birou cu pahare de cafea arzându-le palma și covrigi proaspeți, fierbinți și ei. Doi din cinci trecători mă observă. Unul din doi își întoarce, stânjenit privirea. Unul din doi se va opri să citească mesajul din vitrină. Mă simt într-o bulă. Dincolo de vitrină totul se mișcă încetinit. Viața normală ajunge la mine sacadat, printre claxoane de mașini și frânturi de voci, care se îndepărtează grăbit. Mă simt oarecum invizibilă, deși, pentru prima dată în viața mea, mă expun într-o vitrină în văzul lumii. Și brusc, mă săgetează gândul. Așa trebuie să se simtă și părinții copiilor bolnavi de cancer. Izolați în bula lor de durere și de neputință.

Privesc patul. Pe așternutul de un alb imaculat e o cută. O îndrept. E prea liniște. În minte aud piuitul aparatului care monitorizează bătăile inimii și pompează aer în plămâni. Sunt doar câteva luni de când am pierdut-o pe bunica și sunetele astea de spital îmi sunt proaspete în memorie. E ușor să stai așa, în fața patului gol. Infinit mai greu când în el suferă un om drag. Deschid jurnalul. Nu vreau să citesc ce-au scris ceilalți. Scriu câteva încurajări. Nimeni nu trebuie să se izoleze în bula suferinței. Suferința trebuie împărțită, altfel este o povară care ne poate omorî. Știu cum este să fii pe scaunul rudelor. Am trecut prin operația în care bunicului i-a fost amputat piciorul. L-am ținut strâns de mână atunci când își urla durerea piciorului fantomă. Am trecut prin accidentul vascular al bunicii. I-am susținut privirea imobilă, amnezică, și i-am spălat cu șervețele umede corpul imobil, de legumă. Știu cum te cuprinde fiorul morții pe scaunul ăla rigid. Și mai știu cât de neputincioși și vulnerabili ne simțim în fața suferinței oamenilor pe care îi iubim cel mai mult.

Pe patul de spital

Știu cum este să fii copil imobilizat în patul de spital. O operație măcel și câteva erori medicale m-au ținut în spital vreo trei luni. Nimic nu se uită. Mirosul de puroi picurând prin tuburile de drenaj. Durerea ascuțită care te apucă când auzi roțile căruciorului de pansat. Anticipezi deja mâinile care vor strânge, răsuci, apăsa, stoarce și scoate din tine tot puroiul ăla care te-a adus la un pas de septicemie. Șoldurile dor. De la prea multă penicilină ai făcut duluri incredibil de dureroase. Pe burtă nu poți sta din cauza tuburilor de drenaj. Patul e o închisoare. Privirea mamei e epuizată. Ochii ei sunt plânși. Nu mai are de unde să facă rost de penicilină la negru, iar tu mai ai o lună întreagă de tratament. Te urăști că-i provoci atâta suferință. Ar fi trebuit să știi. N-ar fi trebuit să aștepți până în ultimul moment să-i spui de durerea aceea ascuțită dintre coaste. Poate atunci apendicele n-ar fi explodat pe masa de operație și lunile astea de spital n-ar fi existat. Nici suferința mamei.

Nu știu cum e să fii în locul mamei. Tocmai de aceea fac experimentul de acum. Să simt. Miros de macaroane cu brânză și gust de pâine albă cu unt și ceai de nailon “ceai de n-ai noroc” (cum îi zicea tanti de lângă patul meu) și sunetele oalelor imense din care ne serveau mâncarea în spital. Concentrarea îmi e zdruncinată de amintiri pe care le credeam uitate demult. Nu pot să simt nimic. Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum aș putea susține privirea copilului meu bolnav. Cum aș avea tăria să asist neputincioasă la suferința lui. Unde aș găsi forța să merg mai departe. Cum aș avea speranță. Trebuie să fie de fier oamenii ăștia – îmi zic în gând. Încerc să mă pun în situația lor și eșuez lamentabil. Nu știu cum m-aș descurca concret. Și nu vorbesc aici despre a-ți gestiona propriile trăiri, frici, speranțe. Ci despre a te descurca cu lucrurile elementare. Somn. Duș. Mâncare.

În dacia cea veche

În primul an de București stăteam în gazdă în Brâncoveanu. În fiecare seară treceam pe lângă spitalul Marie Curie. O dacie veche, parcată pe străduța laterală spitalului. Un el, o ea și un băiat de șase ani. Îi vedeam spălându-se din canistre mari cu apă, mâncând conserve cu iahnie de fasole dau felii de parizer cu franzelă și aranjând plapume pe bancheta din spate. Câteodată, pe maidanul de lângă, copilul înălța un zmeu flendurit. Altă dată, pe scaunul de lângă șofer, mama alăpta o fetiță mică cu capul bandajat, în timp ce băiețelul făcea fețe amuzante. Trei săptămâni. Apoi au dispărut. Nu și întrebarea mea dacă aș fi avut curajul lor.

Ieșirea din bulă

15 minute. Atât am stat pe scaunul #MagicHOME. Timp dilatat, fluidizat. Timp greu de măsurat printre miile de gânduri și de stări contradictorii care mi-au trecut fulgerător prin cap. La ieșire, îmbrățișarea a fost mai strânsă. Doamna care mă schimba tremura și avea ochii în lacrimi. “Mulțumesc” – șoptesc eu intimidată. “Va fi bine” – răspunde doamna. “Cândva va fi bine” – se desprinde din îmbrățișarea mea, așezându-se pe scaun. Închid ușa în urma mea. Alte brațe mă cuprind. “Mulțumesc pentru înțelegere” – spune doamna de la galerie. “Știți, era foarte important să facă exercițiul ăsta. Băiețelul ei, din păcate, nu a reușit. L-a pierdut. Pentru ea e o formă de vindecare. A venit împreună cu prietena cu care au făcut cu schimbul la patul băiețelului”. Mă prăbușesc în brațele doamnei de la galerie. Nu-mi mai pot opri lacrimile.

Eram programată să stau două ore. O suprapunere în programarea online (datorată unei disfuncționalități tehnice a siteului) a făcut să mă intersectez cu doamna. Eu mă gândeam să-i cedez timpul meu și să refac programarea. Înainte să-mi verbalizez intenția, doamna îmi cedase deja 15 minute din timpul ei. Au fost cele mai eliberatoare minute din viața mea. Susținută de brațele celorlalți am simțit ce înseamnă să împarți. Bula de durere s-a dilatat. Durerea s-a fluidizat, scurgându-se prin noi toți. Timpul s-a dilatat. Mă înșelasem atunci când credeam c-am uitat. Perioada din spital nu e doar o cicatrice mare și urâtă în partea dreaptă a abdomenului. E parte din tine. E istoria ta. Mă înșelasem atunci când credeam că suferința se duce pe cont propriu. Nimeni nu trebuie să treacă singur prin asta. Durerea nu trebuie să se strângă în jurul nostru ca o bulă care ne sufocă. Ea poate fi spartă printr-un cuvânt. Sau mai bine printr-o îmbrățișare.

Construirea unui refugiu

#MagicHome este o campanie în sprijinul părinților copiilor bolnavi de cancer. Voluntari vor face de gardă nonstop pe un scaun în fața unui pat de spital, amplasat într-o vitrină a galeriei de artă Galateca, până când vor strânge 100.000 de SMS a câte 2 euro, adică banii necesari construirii unui refugiu pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.

Anual, 550 de copii sunt diagnosticați cu cancer în România. Majoritatea provin din medii sărace, situate departe de centrele de tratament. Singura soluție viabilă pentru părinții acestor copii este să locuiască pe scaunul de spital cu zilele, săptămânile, lunile sau anii… până când copiii lor își încheie tratamentele. 2500 de copii se află momentan în România sub tratament.

#MagicHOME va însemna 700 de metri pătrați, care ar putea oferi găzduire gratuită, suport și alte facilități pentru 25, până la 30 de oameni zilnic. Va avea băi dotate cu dușuri, posibilitatea de a-și spăla și usca hainele, 10.000 de mese gratuite pe an, locuri de joacă în interior și în curte, suport psihologic și terapie prin artă atât pentru copii, cât și pentru părinți. Va fi amplasat lângă Institutul Oncologic București și Institutul Clinic Fundeni și va suplimenta celelalte centre existente, devenite deja suprasolicitate.

Cum poți pune o cărămidă la noul #MagicHome?

1. Trimite un SMS la 8844 cu textul MAGIC (echivalentul a 2 euro).

2. Programează-te să stai pe scaunul #MagicHOME, fă un gest simbolic de solidaritate cu părinții și copiii care trăiesc zilnic această realitate dureroasă. Detalii și programul îl găsiți aici.

3. Vorbește-le cunoscuților despre campanie, încurajându-i să se implice la rândul lor.

4. Donează cât te lasă inima și când simți nevoia să oferi ajutorul tău. Campania aceasta se va sfârși curând. De contribuția noastră va fi însă nevoie în permanență. Alte și alte acțiuni de suport pentru copiii bolnavi de cancer (și părinții lor) se desfășoară în fiecare an. Iar noi putem alege să ne implicăm, fiecare după posibilitățile noastre. Donațiile în bani se pot face din țară și din străinătate prin virament bancar, direct cu cardul, prin paypal sau prin bursa binelui.

CONT IN LEI
ING BANK, sucursala Victoriei
BENEFICIAR: Asociatia MagiCAMP, CUI: 33481989
DETALII PLATA: Pentru MagicHOME

IBAN: RO89INGB0000999907361027

codul BIC: INGB
codul SWIFT: INGBROBU

 

CONT IN EURO
ING BANK, sucursala Victoriei
BENEFICIAR: Asociatia MagiCAMP, CUI: 33481989
DETALII PLATA: Pentru MagicHOME

IBAN: RO56INGB0000999907361039

codul BIC: INGB
codul SWIFT: INGBROBU

*** Fotografia a fost făcută de doamna de la galerie. Mulțumesc.

Leave a Reply