Unele dimineți încep așa. Cu o cafea aburindă și un text scris de Petronela Rotar. I-am epuizat pe nerăsuflate cărțile, iar acum îi urmăresc periodic blogul. Nu îmi mai amintesc cum am aflat prima oară de scriitura Petronelei Rotar. Știu doar că este genul acela de scriitură care creează dependență. Este directă, sinceră, percutantă. Te pune într-o mare încurcătură. Te determină să te privești pe dinăuntru și să îți iei sufletul la întrebări. Mustește de poftă de viață și de o energie aparte. Este inspirațională uneori. Te face să visezi și tu la fericirea aceea simplă, măsurată într-o cafea pe terasă, o tură cu bicicleta, o luptă cu valurile înspumate sau o plimbare desculță prin iarbă. Este introspecție alteori. Te oprește din tot zbuciumul zilei, îți amintește de unele episoade din copilărie și nu te lasă în pace până nu le analizezi, le integrezi, le depășești, le ierți și te ierți. Nu, nu am întâlnit-o niciodată pe Petronela Rotar. Dar lecturile dimineața devreme sunt echivalentul unei cafele cu cea mai bună prietenă. Știu, știu că un scriitor care spune totul cu sinceritate creează iluzia că-l cunoaștem în cele mai mici detalii. Dar e doar o iluzie. Pentru că ni se dezvăluie întotdeauna din ce în ce mai nou și mai surprinzător, dărâmând familiaritatea asta aparentă dintre noi. Pentru a nu mă îmbăta cu iluzii, am luat-o pe Petronela Rotar la întrebări. Puțin despre scriitură și mai mult despre viață. Dar, mai ales, despre iubirea care ar trebui să crească tot mai puternic în fiecare dintre noi.
Câtă importanță acorzi sincerității în scrierile tale? Nu te expui prea tare vorbind atât de deschis despre propriile eșecuri, dureri, traume etc.?
Foarte mare importanță. Sinceritatea mi se pare vitală. Mai ales cea față de mine însămi. Iar dacă respect principiul ăsta, enunțat de Kierkegaard cîndva, să-mi rămîn fidelă (deci onestă) mie însămi, nu am cum fi altfel nici în scrisul meu. Iar să fii sincer cu tine poate fi dureros, însă deopotrivă eliberator și vindecător. Or scrisul meu așa a apărut: ca nevoie de vindecare. La început, da, m-am temut că mă expun prea tare. Ăsta e motivul pentru care vreme de 35 de ani am scris pentru mine sau anonim. Apoi mi-am dat voie să fiu vulnerabilă. E greu să faci asta, într-o lume în care a fi vulnerabil este egal cu a fi slab. Și pentru mine a fost un șoc să văd că oamenii au nevoie să fie și să vadă vulnerabilitate la alții. Și am înțeles ceva esențial, fără de care nu aș fi putut continua. Că vulnerabilitatea te face mai puternic, nu mai slab. E un paradox aici: ne ascundem de noi și de ceilalți ca să nu fim răniți, însă tocmai asta ne face să fim atît de ușor de rănit. Or, în momentul în care ești asumat, cu vulnerabilitățile la vedere, eșecuri, traume, dureri, ești mai la adăpost, fiindcă ele sunt integrate. Mai mult, știu sigur că ce am făcut eu a ajutat sute sau chiar mii de oameni, cel puțin pe ăia care au avut curaj să-mi scrie în ultimii trei-patru ani.
Te influențează feedbackul de la cititori? Scrii așa cum simți tu că trebuie să scrii sau scrii așa cum crezi că se așteaptă ceilalți să scrii?
Mă influențează doar din perspectiva asta, că ce scriu eu ajută, place. E senzația pe care o ai atunci cînd arunci într-un ocean imens o sticlă care conține o bucată din tine și, la un moment dat, știi că mesajul tău nu a plutit în derivă la nesfîrșit, ci a fost primit de un om viu, ca și tine, un necunoscut care s-a bucurat și îl prețuiește. În rest, nu, nu am scris și nu voi scrie niciodată ceea ce se așteaptă de la mine. Nici nu știu ce se așteaptă și nici nu vreau să știu. Aș încălca prima regulă, cea cu sinceritatea față de mine, ca în Fight Club. Cred că asta se și vede, că nu scriu ca să mulțumesc pe nimeni altcineva decît pe mine însămi. Nu că asta mi-ar ieși vreodată. Dar e o încercare continuă, cine știe, poate într-o zi o să-mi și iasă.
De la poezie autobiografică la proza autobiografică apoi la proză nonbiografică. Scrisul tău e tot mai asumat, mai cizelat, mai profesionist. Ce anume a influențat această evoluție a ta ca scriitor?
Adevărul e că, cel puțin cărțile pe care le citesc eu ale autorilor contemporani, mai toate sunt autobiografice, însă nu totdeauna la vedere. Cum zicea Pascal Bruckner cînd a publicat Fiul cel bun, e mult mai simplu să te ascunzi pe tine în spatele personajelor, e mult mai ușor să dai vina pe ficțiune și imaginație. Așa că linia e foarte fină. Uite, sunt oameni, profesioniști în ale scrisului și cititului care consideră că prima mea carte e și cea mai bună. Iar eu nu mai pot scrie așa cum scriam acum cinci sau șase ani cînd s-a scris cartea aia. Scrisul meu evoluează (iar asta nu înseamnă că e neapărat mai bun, doar că se modifică, că nu mai e la fel) odată cu mine. Eu nu mai sunt cea care eram acum cîțiva ani. Dacă e mai cizelat sau mai profesionist, nu știu. De mulți, mulți ani scriu zilnic sau aproape zilnic, sigur că exercițiul ajută. La fel, citesc enorm, ca să nu îmi ruginească creierul. Mă descopăr pe mine. Toate astea, în procente diferite, cred că influențează major scrisul meu.
Cât timp și ce însemnătate acorzi lecturilor? De foarte multe ori dai exemple de autori pe care îi îndrăgești sau recomanzi anumite lecturi. De ce?
Citesc mult, cum spuneam. Sunt zile în care citesc cîte o carte întreagă. În altele, abia am timp să răsfoiesc. De la Paști încoace am terminat vreo șapte-opt cărți, de exemplu. E o perioadă bună, mi-a plăcut mult să am timp mă cufund în lecturi. Mi se pare esențial să citești atunci cînd scrii. Mi se pare esențial să citești, în general, dar mă sperie autorii care scriu mai mult decît citesc, în particular. Așa e, recomand lecturi sau vorbesc despre cărți și autori. Mai ales contemporani. Găsesc că, într-o lume scriitoricească atît de dezbinată de vanități și răutăți, e important să stai aproape de cititori, să treci peste micile orgolii și să faci un serviciu literaturii, care e un scop mult mai mare. Pînă la urmă, noi, oamenii, pierim, ce rămîne e ceea ce scriem și, cîteodată, nici asta. Și pentru că pe mine nu mă sperie alți oameni care scriu în același timp cu mine, ci mă face să mă simt mîndră, mă bucură orice descoperire și simt nevoia să o împărtășesc. Dintodeauna am simțit nevoia asta. De asta am și pierdut multe cărți valoroase, citeam și mă duceam entuziasmată la prieteni sau colegi și le ziceam: trebuie să citești asta, e foarte mișto!, apoi nu le mai primeam niciodată înapoi. Însă, pînă la urmă ăsta e rolul cărților, nu să fie posedate ci să ajungă la cît mai multe minți și să le lumineze.
Ce înțelegi prin a trăi frumos? Presupunând că ai la îndemână toate resursele necesare, cum ar trebui să arate o zi ideală din viața ta?
Pentru mine a trăi frumos înseamnă a fi împăcat și în acord cu tine însuți/însăți. Să ajungi să te accepți și, de ce nu, deși e mult mai greu, să te iubești așa cum ești. Să fii și să faci bine în jur, iar cele două mi se par interdependente. O zi ideală ar trebui să aibă neapărat iubire, familie, cărți și scris, iar pe astea le am în fiecare zi, așa că aș putea spune că sunt un om fericit și norocos. În prezent, zilele mele arată așa: mă trezesc lîngă soțul meu și asta e o mare fericire, diminețile noastre sunt pline de iubire, apoi ne bem cafeaua cu fetele pe terasa casei, rîdem, povestim, mergem la birou unde muncim împreună pentru familia noastră, unde rîdem, unde luăm pauze de masă sau cafea cînd vrem, ne mai și stresăm, sigur, dar unde apuc și să scriu sau citesc, apoi serile suntem iar cu copiii. Sigur, pentru idealul absolut aș avea nevoie de niște mare, înot și plajă, însă sunt mulțumită cu ce am, trăiesc fiecare zi cu bucurie și recunoștință, mă simt un om tare norocos. Iar cînd spun norocos nu mă refer la norocul ăla de tip hazard, căci a fost nevoie de multă muncă cu mine ca să ajung aici, nu a picat din cer nimic.
De ce repeți, obsesiv chiar, că oamenii au nevoie de (psiho)terapie, povestești despre experiențele tale din anii lungi de terapie și îndemni pe toată lumea să experimenteze acest lucru?
Eu vorbesc despre mine, fiindcă știu că asta e mai important și mai persuasiv decît orice altceva. Fiindcă văd la mine, la soțul meu, la oameni mai apropiați sau mai puțin apropiați care au trecut prin muncile astea cu sinele cît de bine face. Fiindcă, odată ce studiezi zona asta, odată ce treci prin ea, citești, te informezi, lucrezi cu tine, începi să vezi, ți se deschide mintea. Și poți detecta suferința, negarea, furia, rușinea, tiparele disfuncționale. Și le vezi peste tot. Iar pe mine mă întristează atîta suferință, empatizez și, știind că pentru mine a fost atît de ajutor, vorbesc despre asta ca să ajut și pe alții, pe cei care sunt pregătiți să mă audă.
Și mai e și faptul că vreau să schimb puțin, cît pot eu cu influența mea minoră, mentalitatea asta conform căreia terapia e pentru nebuni, că e rușine să mergi la psiholog, e rușine să admiți că ai o problemă. Noi toți avem probleme, toți suferim, igiena psihologică mi se pare cea mai înaltă formă de evoluție. Mai importantă decît cultura, chiar. Degeaba ești citit, imaginativ, instruit, doct, dacă ai un caracter purulent, care contaminează totul în jurul tău. Lumea asta nu poate deveni mai bună dacă noi înșine nu ne curățăm, acceptăm și devenim mai buni, fiecare dintre noi. Iar terapia îți oferă instrumentele pentru asta. Totul e să vrei.
Pentru cineva care și-a văzut (de câteva ori) moartea cu proprii ochi și a descris aceste experiențe, care este ingredientul de bază fără de care nu se poate trăi?
Iubirea. Scriu asta și lîngă mine se gudură Rona, o cățea brac german salvată de proprietarul casei în care se află biroul nostru de la o viață plină de abuz și violență. Deși e iubită de mulți ani, îngrijită, Rona are comportament de ființă abuzată, e speriată încă, de fiecare dată cînd mă apropii de ea trebuie parcă să o iau de la început. Și își revine de fiecare dată cînd simte atenție și iubire. De multe ori soțul meu rîde, îmi zice că semăn cu Rona, că are două fetițe abuzate. Și știu că are dreptate. Și văd la ființa asta care este inteligentă însă lipsită de capacitatea omului de a raționa, cît de mult i-a lipsit iubirea, cît de mult a afectat-o, pe viață chiar, lipsa de iubire. Și știu în adîncul meu absolut că poți trăi fără orice, fără confort, fără educație, dar nu poți fără iubire. Și nu la iubire erotică mă gîndesc cînd spun asta.
Când ai scris primul tău text și ce anume te-a determinat să nu te mai oprești? Ce înseamnă pentru tine un text reușit?
Nu îmi amintesc cînd am scris primul meu text. Scriu dintotdeauna, așa am știut eu să trăiesc, scriind. Știu cînd mi s-a publicat primul text, în liceu, însă scrisul meu nu are nici dată de fabricație și nici de expirare, face parte intim din ființa mea. Eu scriu și cînd nu scriu, în cap adică, tot așa, de cînd am amintiri despre mine.
Îți pot spune ce înseamnă un text reușit pe care îl citesc, nu și unul pe care îl scriu. Fiindcă niciodată nu sunt mulțumită. Însă nici nu revin excesiv asupra textelor mele. Atunci cînd simt că am reușit să transmit ce mi-am propus, îl închei. Uneori, însă, la mult timp de la momentul scrierii, pentru că am memorie scurtă și uit, se întîmplă să recitesc un text despre care să nu-mi amintesc mare lucru, să mă mir că l-am scris eu și să îmi facă plăcere, să mă gîndesc, ăsta e un text scris bine, e un text bun. Cred că ăsta e maximul pe care îl pot atinge cînd vine vorba de propriile scrieri.
** Petronela Rotar poate fi citită la editura Herg Benet și pe acestblogdenervi. ** Fotografiile fac parte din arhiva personală a Petronelei Rotar.
Mulțumesc!
A fost o mare bucurie interviul. Și eu mulțumesc!
Super fain articolul. Bravo Petronela pentru frumusetea si sinceritatea cu care scrii.