Primul gaz mi l-am luat direct în față. De la înălțimea mea nu am văzut nici jandarmii, nici băieții care trăgeau de garduri. Treceam prin piață să ajung la girafă, firește. La punctul de întâlnire cu prietenii mei. Abia se adunau oamenii. Nu era nici ora 19.
Trei băieți trăgeau de un gard pus în mijlocul pieței. Jandarmii știau prea bine că e doar o chestiune de timp până când gardurile alea vor fi dărâmate. Piața devenise deja neîncăpătoare. Orice protest începe așa. Cu ocuparea străzii. Apoi oamenii își văd liniștiți de treaba lor. Nu și astăzi.
Lumea s-a împrăștiat căutând oxigen. Băieții au lăsat gardul și s-au pierdut în mulțime. Gazul ustură. Te arde pe nări. Coboară ca un foc iute pe gât și-l simți direct în plămâni. Te sufoci instant. Deschizi instinctiv gura să tragi aer și bagi și mai mult gaz. Tușești. E o tuse dureroasă. Că o mie de bucăți de sticlă care te zgârie pe interior. Nici nu apuci să conștientientizezi ce se întâmplă, că ochii se lichefiază și lichidul ăla care se scurge pe față sunt lacrimile tale.
Primele lacrimi le vezi în ochii celorlalți. Spaima și îmbulzeala după oxigen și reacțiile celorlalți te panichează puțin. Ne-am tras mai pe margine.
“Hahaha. Am schimbat girafa pe zebră” fac eu o glumă. Stăm pe trecerea de pietoni de pe victoriei, aia de la bcr. Lumea curge în valuri. Piața e plină. De pe bulevarde se revarsă din ce în ce mai mulți oameni. Nu te mai saturi să te uiți la ei. Sunt grupuri venite de prin toată Europa. Tricouri personalizate, pancarte originale, identitate de grup. Lumea aplaudă uneori. Mai ales atunci când apare un grup cu câte un mesaj fain.
Un american intră în vorbă cu noi. Îi explicăm ce se întâmplă. Îi crește uimirea în ochi. “Adică oamenii ăștia au venit din toată Europa să protesteze aici?” Nu apucăm să-i răspundem. Prin mulțime trece un fior de liniște. Mă ridic pe vârfuri să-mi dau seama ce se întâmplă. De la înălțimea mea, evident, nu se vede nimic.
Americanul îmi arată. “Uite, păpușa. Ce o fi însemnând?” O zăresc și eu. Se unduia deasupra oamenilor. Că o nălucă. M-a lovit brusc tristețea. Pardon. Neputința. Justiția plutea peste mulțimea înmărmurită. Și cred că tăcerea care se așternea în urma ei era neputința care ne cuprindea, rând pe rând, pe fiecare dintre noi.
Tăcerea s-a spart într-un bubuit. Nici măcar nu am știut ce s-a întâmplat. Oamenii din centrul pieței fugeau spre margine. Înghesuială. Fugă. Strâmtoare. Aer. Lipsă de aer. Dacă ne împing pe trotuarul din colțul blocului, ne blochează acolo. O să ne calce în picioare. A fost primul gând. Suntem prea mulți, nu avem cum să facem loc oamenilor care fug din centrul pieței. Apoi ne-a ajuns din urmă gazul. Ne-am împrăștiat în spațiul dintre blocuri și piață, încercând să respirăm.
Din centru veneau oameni cu ochii înroșiti, abia respirând. Unii și-au dat jos tricourile, punându-le protecție peste față. Am început să alergăm spre buzești, cu gândul să facem loc celor care ies din centru. Nu ne venea să credem. Priveam în jur nedumeriți și vedeam doar oameni chinuindu-se să respire.
Cineva a strigat “NU PLECAM”. Și strigătul s-a transformat în scandare. Ne-am oprit cu toții. Printre crize de tuse sfâșietoare, cu lacrimi curgând pe obraji, cu pumnul strâns a neputință, am strigat cu toată forța care a mai rămas în noi “NU PLECAM”. Ne-am răsfirat pe bulevard, căutând aer. Ne-am regrupat pe sevastopol și ne-am întors în piață.
Și-am continuat așa. Toată seara. Ei cu gazele. Noi cu “NU PLECAM”. Bubuitura – gazul – HUUOOOO – NU PLECAM – DEMISIA – MUIE PSD. Deja se formase o cadență. Ca la tobe.
Apoi oamenii au luat-o încet spre metrou. Grupuri, grupuri. Pașnici. Extrem de pașnici, dată fiind tensiunea acumulată în seara asta în piață. Abia târziu, când am ajuns acasă și-au început să curgă mesajele de la prieteni, am aflat de povestea cu jandarmerița bătută și cu violențele de la final.
A trecut un an. Un an întreg în care nu s-a întâmplat nimic. Nu a demisionat nimeni, nu a fost găsit vinovat nimeni. Nimeni nu și-a cerut scuze, nimeni nu mai zice nimic despre ceea ce s-a întâmplat atunci.
Astăzi se organizează un alt protest, ca un fel de comemorare a protestului de acum un an. Și abia acum, gândindu-mă dacă să particip sau nu, îmi dau seama cât de tare m-au afectat cele întâmplate anul trecut.
Am obosit. Am obosit să trăiesc într-o țară în care nu se întâmplă nimic (semnificativ) în urma unui protest. Am ajuns în punctul în care să mă întreb “la ce bun toate astea, dacă nu au o finalitate practică, concretă?” Pentru că nu e suficient doar să ieșim în stradă să ne vărsăm nemulțumirea, trebuie să facem și ceva semnificativ, care să schimbe sistemul acesta care permite astfel de abuzuri.
Apoi îmi amintesc. Îmi amintesc umilința. Și revolta. Și neputința. Și durerea trăită atunci. Și oricât de fără speranță aș fi, mă adun și ies din nou în stradă. Pentru că lucrurile astea nu mai este voie să se repete. Nu putem să le dăm voie să se repete.
Îmi amintesc. 
***fotografii realizate de #cutiadecarton