Știți zilele alea ciudate, ciufute rău, când n-ai energie nici să respiri? Nu faci deloc duș și toată ziua ți-o petreci în moliciunea călduroasă a plapumei. Afară plouă rece și vântos. Tu, în pijamale, citești până-ți lăcrimează ochii. Dacă n-ai cine să-ți aducă cafeaua la pat, te dai repede jos, preț de-un expressor, apoi te reapuci de citit. Ei bine, o zi din asta am petrecut împreună cu Maria Magdalena.
Pe Ioana Duda o cunosc oarecum, așa cum un cititor poate cunoaște un scriitor. Sinceritatea maximă și zbuciumul sufletesc se intuiesc în fiecare cuvânt scris pe blogul ei personal. Cărțile publicate de ea până acum nu m-au dezamăgit, iar interviul pe care i l-am luat pentru vechiul blog părea plin de promisiunile unui scriitor în etapă de coacere, de maturizare, de dat tot ce are mai bun în suflet. Aveam așadar așteptări de la romanul ei. Tocmai de aceea a pus lângă cafea niște smochine, cumpărate special pentru această ocazie. Cum să vă zic? Îmi place să fac din micile chestiuni cotidiene o sărbătoare. Din motive complet necunoscute asociez Grecia cu smochinele. Nu am fost niciodata în Grecia și este pentru prima oară când cumpăr smochine în starea asta complet necunoscută mie, adică nedeshidratate. Dragostea Ioanei Duda pentru Grecia este arhicunoscută. Și-am răsfoit puțin cartea înainte, anticipasem episodul cu recuperarea eroinei pe plajele din Grecia. Așa că m-am pregătit în caz că suferința dintre cuvinte va fi prea amară și prea greu de dus.
Știam că romanul o să mă distrugă puțin pe dinăuntru, așa cum ne distruge fiecare dragoste trădată. Afară ploua mărunțel, friguros și înspăimântător. Primele ploi care anunță sfârșitul verii. Un sfârșit pentru care nu sunt niciodată pregătită. Romanul se epuizează repede. Curge liniștit, ca o confesiune. Te face să evadezi din cotidian, să nu observi c-ai uitat să bei cafeaua și ea s-a bosumflat, răcindu-se în așteptarea ta. Întorci pagină după pagină. Ești acolo, în personaj. Ai trecut și tu prin asta. Ai lăsat cercuri neînchise în iubirile din trecut și ele s-au întors la tine, lovindu-te ca un bumerang, când te așteptai mai puțin. Facem lucruri caraghioase și complet nebunești atunci când iubim. Și cel mai bine ne pricepem, cred, să rănim. Este un personaj fără coerență – mi-a spus o prietenă care-a citit și ea romanul. Se contrazice singură. Cum poate iubi pe unul și să și-o tragă cu fostul? Cum poate să se umilească în halul ăsta în fața lui? Adică în genunchi, pe bune, în genunchi? Exagerează cu suferința asta. E oarecum fake. Ca și în viață, judecăm prea aspru oamenii după propriile noastre etaloane ale virtuții. Abia când dăm jos ochelarii prin care-i deformăm pe ceilalți (și chiar pe noi înșine) după măsura valorilor inoculate de societate, abia atunci sondăm personajul în toată complexitatea sa.
Da, protagonista este orice femeie pasională care se pierde pe sine în iubire. Dar nu despre această poveste este acest roman. Este despre acea femeie care închide cercurile rămase deschise în trecutul ei. O femeie puternică și mândră, o femeie care nu se ascunde de ceilalți atunci cînd suferă, care se târăște în genunchi să ceară iertare atunci când își pierde bărbatul iubit, care nu mai fuge, care se privește în ochi cu curaj și care spune stop. Da. Acum este timpul să se ierte pe sine și să se iubească mai mult. Iar această revelație este cea care o va duce pe drumul cel bun. Acel drum în care trecutul nu te mai lovește ca un bumerang, cercurile sunt închise și se desprind din tine, lăsându-te să-ți duci mai departe viața lin, ca un val propagat pe-o mare liniștită. Cândva, se va sparge de țărm dispărând cu totul, dar pierderea asta va fi fără regrete, fără remușcări, fără vinovății. Și găsesc extrem de ciudat cum valul ăsta de liniște sufletească cheamă alte valuri în preajma lui. Oamenii atrag oameni pe vibrația iubirii. Iar atunci când nu ne iubim suficient, atragem oameni care nu ne iubesc nici ei cu adevărat.
Inițial mi-am zis că titlul e prea clișeistic. Că toți ne gândim la adulter. Că momentul în care protagonista își înșeală soțul nu mai este nicio surpriză. Că toți proiectăm apoi în ea păcatul. Că ne comportăm ca niște mecanisme bine unse care judecă și condamnă. Că etichetăm din start personajul feminin. Că suntem prea duri cu el. Că refuzăm să ne credem capabili de un așa comportament blamabil. Dar romanul acesta spune o altă poveste. Este povestea Mariei Magdalena de după păcat. Femeia care a renăscut din propriul trecut, iertându-se și iertându-i pe ceilalți, acceptându-se și împăcându-se cu ea însăși și conștientizând că viața merită trăită, că ea merită viața și că păcatele ei sunt izbăvite.
Iată de ce m-am răzgândit în privința titlului. Contrabalansarea semnificațiilor lui mi-au dat de gândit. Revalorificarea mitului femeii adulterine și salvarea ei prin credința în propria ei libertate de-a fi fericită, mi se pare cea mai inspirată alegere. Vorbește despre vindecare, despre speranță, despre curaj și despre forța unui nou început. Iar în orice femeie zace latent o Maria Magdalena. Trebuie doar să o trezim la viață. Și să ne lăsăm duse de val.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!