În picioare, în spațiul strâmt dintre scaunele îngrămădite de la Macaz, cu palmele usturându-mă de la minutele luungi de aplauze, mi-am amintit. Actrițele erau aplaudate neîntrerupt. Ne ardeau deja palmele, dar nu te puteai opri să nu le lovești una de alta, tot mai tare, tot mai asurzitor. Simțeai că doar așa puteai să spui mulțumesc. “Mulțumesc. A însemnat ceva pentru mine piesa asta. A schimbat ceva profund în mine. Și aplaud și aplaud pentru că altfel nu știu cum să umplu golul ăsta dintre mine și scenă, gol în care s-a materializat o poveste care mi-a atins, iremedibail, sufletul”. Aplauzele s-au lăsat greu domolite la premiera piesei Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? a trupei de teatru Giuvlipen. Și ecoul lor încă îmi răsună în minte, așa cum în fața ochilor încă îmi trec flashuri-flashuri momentele din piesă care m-au emoționat până la lacrimi.
Mi-am amintit. Acolo, în picioare, în spațiul strâmt dintre scaunele îngrămădite. Prima și prima oară în viața mea, am auzit cuvântul țigancă în copilărie. Era o tanti, bătrână și încovoiată. De fiecare dată când intra pe poartă, mama Dragă (străbunica) mă trimitea în cămară să aduc pâinea. Acolo țineam noi pâinea. Pe raftul al doilea, din dreapta. Într-o coșargă de nuiele, acoperită cu un ștergar alb, ca lacrima. Până ajungea țiganca în casă, masa era deja așezată. Fața de masă curată, farfuriile din care noi mâncam doar de sărbători, un păhărel micuț și sticluța cu pălincă. Dacă avea mâncare gătită, o poftea să mănânce din ce aveam noi. Dacă nu gătise în ziua aia, pe farfurie apărea aperitivul standard, încropit din ce aveam prin cămară ouă, brânză, lapte și cârnați în untură la borcan.
Țiganca era musafirul nostru. Stătea câteva ore bune. Mânca încet, îi lipsea o parte din dantură, chiar dacă pe partea stângă, mai în spate, îi strălucea un dinte din aur. Mă înfricoșa și mă fascina în același timp. Tanti asta nu era la fel ca oricare tanti din sat. Auzisem de la copiii de la grădiniță că bunicii lor îi amenință că-i dau la țigani, dacă sunt răi. Țiganca avea însă fuste multe și înfoiate și colorate. Și salbă cu bănuți strălucitori la gât. Și codițe împletite ca spicele de grâu care îi ieșeau de sub năframa înflorată. Venea de trei-patru ori pe an. Dacă mă gândesc bine, cred că venea o dată pe anotimp. Negreșit, iarna, înainte de Crăciun, ne aducea cadou un coș mare de nuiele, sau o coșargă, sau o mătură, sau un ștergar de picioare din răchită. Era făcut cu mâna ei, special pentru prietena ei, mama Dragă. Și era singurul mod prin care îi putea mulțumi.
De fiecare dată când trecea pe la noi, mama Dragă îi umplea desaga o pungă cu făină de mămăligă, niște cartofi, o sticlă – două de bulion, o tablă de slănină, niște borcane cu murături sau o cutiuță cu silvoiță (magiun). Orice avea prin cămară, împărțea cu țiganca. Dacă era vară, aduna din grădină toate legumele de sezon. O dată, când o conducea la poartă, am zărit-o strecurându-i niște bănuți. Țiganca protesta vehement, mama Dragă îi întindea neclintită. De fiecare dată, țiganca vorbea încet și cu accent diferit de prin părțile noastre. Locuia la câteva sate distanță, în Maramureș. Era bătrână. Ea își zicea trecută. Stătea acasă, să aibă grijă de puradei. Un alt cuvânt pe care l-am auzit atunci pentru prima dată. Puradeii erau nepoții țigăncii. Avea mulți copii, care, la rândul lor, aveau și ei mulți copii. Împletea toată ziua coșuri și mături și ștergare pentru picioare. Bărbatul ei se ducea pe sate să le vândă. Câteodată îi aducea înapoi bani, altă dată venea acasă pe șapte cărări și dacă îndrăznea să îl întrebe de munca ei, o caftea.
A cafti pe cineva a fost un alt cuvânt pe care l-am învățat tot de la ea. Au urmat altele, pe măsură ce țiganca ne povestea greutățile ei, iar eu, cu mintea mea de copil, încercam să înțeleg de ce realitatea ei e atât de diferită de realitatea noastră, a românilor. Nu am înțeles niciodată prietenia asta stranie dintre o româncă și o țigancă. Mama Dragă era o femeie atât de discretă încât nu avea absolut nicio altă prietenă. Abia în iarna în care mama Dragă a așteptat-o în zadar pe țigancă, abia atunci, când în primăvară, țiganca nu a mai apărut și nici măcar în vara sau în iarna următoare, adică abia după ce a știut sigur că țiganca s-a prăpădit, abia atunci mi-a povestit de ce a iubit-o atât de mult pe țigancă. Dar asta e altă poveste (să-mi amintiți să v-o zic cândva și pe asta).
Prima și prima dată când am auzit cuvântul ăsta, țigancă, am învățat o lecție valoroasă despre devotament și prietenie. O lecție pe care nu o voi uita niciodată. Și-am asociat cuvântul țigan cu valori pozitive. A doua oară când am auzit cuvântul țigan, a fost în vara în care au sosit pentru prima oară căruțele cu oale. Era imediat după revoluție și au intrat în sat cu gălăgie mare. Câinii de la porți îi lătrau pe câinii legați de căruțele lor cu coviltir. Vocile lor guturale “Oale vindem, oale vindem, vindem oale!!!” puteau trezi și morții din cimitirul de la celălalt capăt al satului. “Pe nuci le dăm, pe nuci le dăm” se auzea tot mai aproape.
Bunica se activa instant. Mă punea să păzesc poarta până coboară ea sacul cu nuci. Trebuia să țin pe loc căruțele alea cu orice preț, altfel nu-i ieșea ei socoteala. Se târguia cu ei până la ultima coajă de nucă și eu aveam mereu senzația că țiganii sunt buni la suflet și generoși și lasă de la ei doar ca să nu se supere bunica. “De trei ori oala în nuci” zicea țiganul. “De două” – licita bunica. “Nucile astea îs cu coajă subțire și fac miez mult”. “Bine, no, că-s om bun, le las dară pe două” răspundea țiganul. “Ai noroc că matale ești clientă veche, altfel nu lăsam așe ușor”. Țiganul avea mustăți răsucite și pălărie cu boruri lungi. Eu mă țineam de zadia bunicii și îl priveam pe furiș.
Când plecau în drumul lor și bunica închidea poarta, urcându-și în pod oalele noi de email cu floricele colorate, eu mă cocoțam pe gard și mă uitam mult în urma lor. Șirul de căruțe se pierdea încet după curbă și lătratul câinilor se domolea. Inima îmi bătea însă nebunește. Mă întrebam de unde vin și unde pleacă. Câte locuri necunoscute văd ei și câți oameni diferiți se intersectează cu drumurile lor. Cum o fi oare să ai o casă mobilă și să nu stai niciodată locului? Prin căruțele lor se zăreau copii cu pielea la fel de tuciurie ca a mea.
Mă gândeam c-aș trece și eu una de-a lor, cu ochii mei maro și părul castaniu închis. Îmi plăceau bănuții strălucitori din salbele țigăncilor. Și fustele lor colorate. Și ochii lor mari și migdalați. Și genele lungi și perfect conturate. În secret îmi doream să arăt și eu exact așa. Să am ți eu parte de sălbăticia din privirea lor, de libertatea de-a nu fi legat de un loc fix. La început a fost doar o idee. Apoi ideea s-a transformat în joc. Îmi meșteream rochii din năframele înflorate ale bunicii și furam mărgelele aurii ale mamei. Apoi improvizam o florărie cu flori de câmp și mușcate retezate din ghivecele bunicii. Făceam aranjamente și le vindeam pe bănuți de hârtie, confecționați tot de mine. Țiganca florăreasa îmi ziceam, așa auzisem eu că-i zicea femeii care vindea flori la ghereta de lângă spital. Bunicul mă dusese să o văd pe bunica la spital, și incursiunea asta în marele oraș a dus la extinderea semnificației cuvântului țigan.
Au trecut anii și-am uitat visul de-a fi țiganca-florăreasa. Dar încă le privesc cu invidie pe toate țigăncile-florărese. Și da, încă îmi doresc în secret să fiu țigancă. Pentru mine țiganca este idealul feminim la superlativ absolut. Înseamnă frumusețe, mister, libertate, aventură, curaj, asumare, liberatate. Nu mi-am bătut prea mult capul să mă documentez. Nici să transfer din imaginar în real toate plăsmuirile mele legate de viața de țigan. Desigur, m-au ajuns la ureche etichetele cu care ceilalți se raportează la țigani. Dar cum n-am avut niciodată vreo experiență neplăcută cu ei, le-am ignorat cu desăvârșită grație.
Aș vrea să vorbim despre ele acum. Giuvlipen este prima trupă de teatru rom care își concepe spectacolele tocmai pe inventarierea și deconstrucția etichetărilor pe care ceilalți le pun comunității rome din România. Se inspiră din povești reale de viață, povești documentate direct din comunitatea romă și atacă subiecte grele, copleșitoare căsătoriile premature, evacuările forțate ilegale, supersexualizarea și mitizarea femeii rome sau abandonul școlar și depresia în rândul adolescentelor rome.
Ultimele două piese de teatru am avut șansa de a le urmări pe viu, la Macaz. Nu, nu vreau să vă povestec prea multe despre piesele astea. Vreau să mergeți să le vedeți cu ochii și cu sufletele voastre și cu puterea voastră de înțelegere. Clișeele și etichetele pe care experiența mea de viață le-a atribuit romilor, nu sunt identice cu clișeele și etichetele pe care experiența voastră de viață le-a atribuit romilor. Tocmai de aceea, experiența teatrală va fi unică și diferită pentru fiecare spectator. Desigur, vor fi multe puncte comune. Lucruri știute superficial sau ignorate, sau chiar total neștiute. Cert este că genul acesta de teatru va produce o schimbare majoră în modul în care veți percepe de acum încolo comunitatea romă, dar, mai ales, modul în care veți relaționa pe viitor cu reprezentanții ei.
Simplu și eficient, magia funcționează în ambele sensuri. A lua etichetele cele mai uzuale, a le diseca (cu umor, oh, doamne, și ce umor!) sub lumina reflectoarelor, a le explica, justifica, motiva, demonta și a le face să dispară, mi se pare cea mai eficientă metodă de-a educa oamenii, de a-i apropia unii de alții, de a estompa diferențele dintre ei, de a-i face să înțeleagă că, dincolo de culoarea pielii sau de numele pe care ni le dăm între noi, suntem doar suflet lângă suflet lângă suflet. Românii se definesc prin țigani și țiganii prin români și între ei există o legătură atât de strânsă și imposibil de eliminat. Modul în care alegem să investim această legătură cu valori pozitive sau negative este ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat. Nu adâncirea diferențelor dintre noi.
Eu mi-am resetat modul în care mă raportez acum la femeile rome. Nu le mai proiectez în mister și în necunoscut, nu îmi mai doresc să fiu ca ele. Viața de femeie în România este foarte grea. Viața de femeie romă în România este de două ori mai grea. Iar piesele de teatru văzute m-au ajutat să conștientizez probleme cu care, eu, ca femeie româncă, nu mă voi confrunta niciodată. M-au determinat să-mi doresc să aflu mai multe. Și să valorizez altfel oamenii din jurul meu. Să-i privesc diferit și să fiu mai atentă la problemele lor reale.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!
[…] Cutia de carton– Giuvlipen, activism prin teatru […]