Nu există terapie mai bună decât mersul desculță prin iarbă. Am învățat asta încă de la primii pași. Îmi odihnesc picioarele goale pe băncuța din grădină. Apusul cade greu peste clopoței de ciuboțica cucului, peste greierii care cântă în iarba înaltă. Păsările vorbesc pe limba lor. Or fi șoapte d-amor, dar nu mă pricep eu să le deslușesc. Altfel nu-mi explic zborul ăsta bezmetic al lor. Mai simt încă în talpă atingere catifelată de trifoi. În nări mă înțeapă lucerna proaspăt strânsă în clăile din fundul grădinii.
Soarele apune peste părul cel tânăr. Mângâie protector fructele abia formate. Lumina e tot mai galbenă. Se cerne peste mine și peste dealuri. Frunzele par înconjurate de o aura roșiatică. Aura scade o dată cu soarele. Acum e doar un punct mic și roșu. S-a pierdut după dealuri. Se va așterne curând tăcerea. “Noapte bună”- latră Azorel. Mița-Cătița mă cheamă miorlăit în casă. Are chef de mângâieli. Vine spre mine printre straturile de ceapă. Calcă precaut, nu carecumva să le îndoaie vreo codiță. Acum e în brațele mele. S-a terminat cu tăcerea și cu apusul și cu alte chestii zen. Începe din nou joaca.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!