Cetatea Porolissum

Drumul urcă încet, șerpuind printre dealurile domoale. De-o parte și de alta, gospodării de oameni harnici se pregătesc de iernat. Trebuie să aibă multe animale, dacă ar fi să numărăm clăile cu fân, care se înșiră cuminți în spatele grajdului. Oare din ce trăiesc oamenii ăștia? Sigur nu din agricultură, dat fiind peticul mic de pământ pe care femeile au cultivat legume, cât să le ajungă de-o ciorbă.

Dealurile sunt golașe. Din timp în timp, dăm cu ochii de-o carieră de piatră. Unele porți poartă afișe mari, scrise cu vopsea albă: VÎND PIATRĂ. Aham, deci asta trebuie să fie. Liniște. Foarte multă liniște. Oamenii s-au ascuns prin case de căldura amiezei.

Încă un deal pe care mașina îl urcă pieptiș. Lăsăm o carieră de piatră în stânga și un hotel medieval fițos în dreapta. Și exact când pierdem orice speranță că o s-o mai găsim, cetatea Porolissum se întinde leneșă și adormită în fața noastră. Un loc de parcare, un gard și un chioșc de lemn ne avertizează că suntem în cel mai nordic punct de apărare al Daciei Romane.

Cetatea există din anul 106 atunci când, la începutului celui de-al doilea război împotriva dacilor, împăratul Traian a decis să construiască aici un ounct fortificat care să apere principalul loc de trecere prin munții Carpați. Gurile rele zic că nu doar vizibilitatea crescută peste toate dealurile subcarpatice l-au convins pe Traian să-și instaleze tabără aici. Carierele de piatră din zonă ar fi jucat un rol important în decizia sa. Renumitele drumuri și viaducte romane trebuiau și ele construite din ceva. Fortul a fost construit inițial din lemn pe fundații de piatră și proteja 5000 de soldați din trupele auxiliare, luptători temuți transferați din Spania, Galia și Britania. Fortul s-a mărit în anii următori și-a fost reconstruit în piatră, o așezare civilă a început să se dezvolte treptat în jurul centrului militar. Comerțul a prins avânt, orașul dezvoltându-se cu repeziciune.

În 124 d. Hr. devine centrul administrativ al noii provincii Dacia Porolissensis, provincie proaspăt întemeiată de Hadrian. Împăratul Septimius Severus îi dă statutul de municipium, conducând așezarea la punctul culminant al dezvoltării sale. Deși scopul ei era unul militar, dovezile arheologice atestă o pașnică conviețuire cu dacii liberi, daci care trăiau în sate pe dealurile din apropiere. Cetatea a atins un grad maxim de civilizație. Dispunea de băi publice, temple, amfiteatru si alte elemente reprezentative ale civilizației romane. După retragerea romanilor în 271 d. Hr., cetatea și-a continuat traiectoria ascendentă, fiind locuită timp de mai multe secole.

Acum cetatea era pustie. Nici măcar paznicul nu dormita în ghereta de la intrare. Am pășit sfios pe drumul larg ce mângâie coama dealului. Ne-am plimbat în voie, trăgând adânc în piept mirosul greu de ierburi coapte în soare. Câteva plăcuțe explicative încercau (fără succes) să ne determine să călătorim în timp. Concentrarea ne era însă distrasă de panorama spectaculoasă care se întindea la picioarele noastre. Personal, am admirat amfiteatrul. La umbra copacilor bătrâni, protejată de soarele arzător, mi-am imaginat pentru o clipă forfota dinaintea vreunei reprezentații. Acesta a fost singurul moment de inspirație. În rest doar liniște. O liniște care te învăluie discret, șoptindu-și să lași timpul să treacă, fără să te mai împotrivești. Importantă nu este durata lui finală, ci permanenta transformare a unei clipe într-alta.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!