Sunt locuri în care ajungi din întâmplare. Cred că ele te aleg pe tine, nu alegi tu să le vizitezi. O prietenă muziciană avea concert la inaugurarea capelei din pădure. Așa am ajuns acolo. Pe înserat, în ziua dinaintea inaugurării, muzicienii făceau probe de sunet și definitiveau ultimele detalii. Bărbatul cu plete și zâmbet luminos ne-a invitat înăuntru. Ne-am descălțat conștiincioși, respectând semnul de la intrare. Picioarele ni se scufundau în blănurile de oaie. Ne-am așezat, instinctiv, în genunchi, în fața golului din mijlocul capelei. Nu înțelegeam prea bine despre ce este vorba. Curiozitatea ne determina să ne lungim gâturile și să privim înăuntru.
“A fost garaj înainte” – zâmbește bărbatul cu plete. “În groapa asta lucra mecanicul. Știți, ca în filmele americane. Cobora sub mașini și repara ce era de reparat. M-am gândit să o păstrez. E de efect. Am îmbrăcat-o în piatră naturală. Momentan o folosesc doar pentru jocurile de lumini. Arată magic. Seara, las capela să fie luminată doar de lumina caldă din groapă. Arată spectaculos. Bine, poate fi folosită și ca element de meditație. Din pământ suntem, și în pământ ne întoarcem. Personal, cred c-ar avea mai mare efect dacă ar fi umplută cu apă. Doar că nu am găsit încă o metodă cum să facem o cascadă care să completeze întregul, aducând elementul apă în ecuație. Dar pe viitor vom boteza copii aici”.
Privesc în jur. Atât de minimalist, atât de simplu. O masă drept altar, o sobă care să încălzească iarna, câteva elemente de decor, o tavă cu lumânări și două boluri cu bilețele. “Unul este pentru subiecte locale, celălalt pentru subiecte internaționale. Fiecare scrie pentru ce vrea să ne rugăm, și cineva trage un bilețel și improvizăm o rugăciune liberă”.
Lumina roșiatică de apus se filtrează prin cele două ferestre mari, cu vitralii și prin ușa larg deschisă. Privesc pierdută jocul de lumini și de umbre și mă gândesc cât de simplă poate fi treaba asta cu religia. Niciodată n-am înțeles de ce oamenii au nevoie de atâta fast și de atâta opulență pentru a se simți mai aproape de Dumnezeu. Cel mai adesea eu l-am găsit printre copaci înfloriți și pajiști multicolore în bătaia vântului. Dar eu sunt mai panteistă de felul meu. Și inima mea se bucură când întâlnește alți oameni care gândesc în aceeași direcție ca și mine. Iar capela asta minimalistă este exact pe gustul meu.
“Totul este din materiale naturale – podeaua din lemn, pereții modelați cu lut. Vedeți suportul de masă? L-am găsit într-o albie de râu în Austria. Am oprit mașina, l-am urcat în portbagaj și l-am adus acasă. La câteva săptămâni distanță, un prieten mi-a donat tăblia de sticlă. Nu avea ce să facă cu ea. S-a gândit că eu reciclez diverse obiecte. Am așezat-o pur și simplu peste rădăcinile astea de copac și altarul a fost gata. Erau într-un echilibru perfect. Nu am lipit nimic, nu am finisat nimic. Pur și simplu erau menite să fie împreună. Ușa e iarăși reciclată. Am primit-o de la un alt prieten. Vitraliile le-am cumpărat de la un târg de antichități din Amsterdam. Nu știam dimensiunile exacte, dar ochiometric mi se părea că se vor potrivi. Am mers pe instinct. S-au potrivit de minune. Eu cred ca lucrurile sunt conectate. Nu trebuie să forțezi nimic. Totul vine la tine atunci când este momentul potrivit. Trebuie să ai credință și să ceri”.
Bărbatul cu plete ai zice că e rocker. Da, are plete și da, are tricou de rocker și pantaloni de piele. Da, este și el muzician și cântă cu o trupă. Înainte de toate, este pastorul comunității din satul pierdut printre dealurile împădurite ale Valoniei. A cumpărat casa pentru el. Fusese a unui tip care trăia dintr-o afacere cu reparat mașini. Tocmai de aceea avea în curte trei garaje. Nu a vrut să le demoleze. Din prima clipă în care le-a văzut a știut că unul dintre ele va fi transformat într-o capelă.
“Mă rog, capela asta nu e tocmai convențională. Multă lume nu e prea bucuroasă de existența ei. Are la bază mai mult tradiția celtică. Și are ușa deschisă în permanență. Pentru toată lumea, indiferent de orientările religioase ale oamenilor. Este gândită ca un loc de meditație și de reculegere. Un loc în care oamenii vin să se simtă mai aproape de Dumnezeu” – explică pastorul. “Mâine o sfințim. Va veni episcopul și vom face o mică ceremonie. Dacă vrei să vii, m-aș bucura foarte tare”. Am acceptat instant. Nu, nu sunt genul bisericos și nu mă omor după astfel de evenimente. Dar creștea o curiozitate în mine și muream de nerăbdare să văd cum se va desfășura această slujbă.
Nori grei și plumburii se plimbau dezmetici deasupra capelei și-a copacilor și-a oamenilor îmbrăcați în haine de sărbătoare. Nu, nu erau mulți oameni. Suficienți însă pentru a fi martori la actul sacru al sfințirii acestei capele. Soseau în grupuri-grupuri. Fiecare femeie ținea în brațe o prăjitură sau un bol cu salată sau un coșuleț cu diverse gustări. Sub o prelată s-a amenajat un colț de cafea și de ceai. Pe o masă lungă de lemn masiv, oamenii depuneau bunătățurile aduse pentru a le împărți cu ceilalți. Copiii se dădeau în leagăn sau alergau printre oamenii care socializau liniștiți. În afară de mine, nimeni nu părea îngrijorat de amenințarea plumburie a norilor. Pe masa-altar, lipiile și vinul roșu așteptau răbdătoare să fie sfințite.
Nu-mi amintesc să fi asistat vreodată la o slujbă protestantă, deși nașii mei sunt protestanți și mă ascundem destul de des în pauza mare în răcoarea bisericii protestante de peste drum de școala mea. Cu siguranță n-am asistat niciodată la o slujbă protestantă în limba germană. Oare de aceea mă încearcă emoțiile? Sau este doar o energie colectivă care strânge laolaltă toți oamenii? Când a început muzica, oamenii au încetat zumzetul și s-au așezat pe băncuțele din fața scenei. Un alai de pastori, îmbrăcați în robe negre și lungi a urcat pe scena amenajată la umbra copacilor. Episcopul era o femeie. Vocea eu era dură, dar foarte armonioasă. A vorbit mult despre dragoste. Cel puțin așa am înțeles eu, în germana mea rudimentară. A coborât apoi de pe scenă. A luat de mână un copil și s-a îndreptat hotărâtă spre capelă. Copilul a tras clopotele de sfoară. Ea a făcut semnul crucii și a rostit o binecuvântare. Oamenii au înălțat o rugăciune colectivă. Fiecare în gândul lui. Tăceri colorate se ridicau printre norii plumburii, foșnind ușor printre frunzele tremurătoare. Muzica. Muzica era religioasă, dar reintepretată. Oamenii păstrau ritmul cu piciorul sau cu întreg corpul, legănându-l în bătaia vântului. Aplaudau la final. Pe fețele tuturor dansa bucuria de a fi viu, de a fi prezent, de a împărți cu ceilalți acest moment sacru. Cățeii se întindeau la picioarele stăpânilor. Copii fluturau foile pe care erau trecute versurile cântecelor incluse în program. Alții închideau pleoapele grele de somn și se abandonau în brațele părinților.
Ploaia a căzut brusc. Uitasem de norii plumburii. Oamenii s-au regrupat sub cele două copertine. Slujba a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. “Trupul lui Christos” – aud lângă mine vocea pastorului. Iau în mână lipia cu semințe de susan. Mă întreb dacă sunt vrednică să mă împărtășesc, eu, care nu m-am spovedit de ani de zile. Ochii pastorului sunt calzi și iertători. Mă încurajează zâmbind. Sunt vrednică, da. Contează doar sinceritatea și voința ta de a trăi în armonie și respect față de toată creația lui Dumnezeu. Oare de ce m-am îndoit de mine? “Sângele lui Christos”. Buzele mele ating sfios pocalul. Vinul e roșu și sec, iar pocalul e rece. Pastorul îmi șterge buzele cu un șervet alb. Sângele lui Christos nu se risipește.
Un imn de mulțumire ne scoate din starea de abandon total. Lumea e veselă și se mișcă pe ritm. Episcopul ne cere să facem un cerc. Ne ținem de mâini și ne zâmbim unii altora. Bolurile cu bilețele. Un băiat și o fată extrag câte un bilețel și improvizează o rugăciune. Simplu, sincer și inocent. Mâinile bărbatului din dreapta mea sunt fierbinți și catifelate. Pielea lui neagră contrastează puternic cu a mea. Vocea lui masculină umple spațiul dintre noi. Cântă și dansează împreună cu toată lumea pe imnul acela final. Este în engleză și vorbește despre iubirea și lumina pe care fiecare o purtăm în noi, iubire pe care trebuie să o eliberăm în lume.
Aveam să aflu mai târziu că bărbatul cu trese și cu piele catifelată este refugiat din Etiopia. Germania este acum noua lui casă. Peste două luni va primi buletinul nemțesc și va putea să călătorească acasă. Nu și-a mai văzut familia de cinci ani. Nici ei nu l-am văzut nici pe el, nici pe fetița lui de câteva săptămâni. E bine acum, e bine. Venirea în Germania a fost atât salvarea lui, cât și salvarea familiei lui. Lucrează într-un spital, vorbește aproape perfect germana, locuiește împreună cu iubita și cu fetița lor într-un apartament închiriat și viața lui este comparabilă cu viața oricărui alt german. Nu, nu se simte discriminat, marginalizat, exclus. Din contră. A beneficiat de mult sprijin și ajutor din partea nemților.
Oamenii socializează în grupuri mici. Copiii aleargă după câini. Se furișează și fură prăjituri pe care și le ascund prin buzunare. Unii părinți sunt sugar free sau gluten free. Dar copiii nu au preocupări din astea. Prăjitura cu nucă vorbește pe limba tuturor. Eu repet tuturor povestea. “Sunt Simona și vin din România”. Fețele oamenilor se luminează brusc. Știu exact unde este România. Au acolo rude sau prieteni. Sau amintiri. Încep să povestească peripeții din călătoriile lor în România. Cu motoreta pe Transfăgărășan sau cu cortul în Deltă. Turul bicicliștilor prin satele săsești din Transilvania. Sibiul și ochii din acoperiș. Casa Poporului. Conversația se leagă.
Nu știu dacă am exagerat cu prăjitura cu nucă, dar mă cuprinde o stare de dragoste nemărginită. Aș îmbrățișa și pupa pe toată lumea. Dar nu-mi plac șiropoșeniile, așa că mă țin tare. Strâng cu recunoștință mâinile care mi se întind. Și nu pot să mă întreb de ce astfel de trăiri îmi sunt refuzate în bisericile din România. Acolo totul pare artificial, fastuos, impersonal, fals, distant, rece, oficial. Nu vreau să intru în controverse. Este doar percepția mea. Modul meu de a trăi sacrul e diferit de al altora. Tocmai de aceea nu vreau să judec, să compar, să acuz. Simt doar nevoia de-a povesti experiența mea tuturor acelor oameni care cred, ca și mine, că Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici. Că Dumnezeu se lasă descoperit și într-o floare, într-o alergare de nori, într-un râs de copil. Și poate, de cele mai multe ori, Dumnezeu ne lasă să-i descoperim divinitatea în noi.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!