“Niciodată n-am înțeles de ce crește socul doar în locurile părăsite” zice mama, mai mult pentru sine decât pentru a începe o conversație. Suntem amândouă la fostul grajd al C.A.P.-ului din sat și strângem flori de soc ca să facem socată și sirop. Anul acesta a fost ploios și socul și-a făcut de cap. De jurul împrejurul clădirii lăsate în paragină a crescut o pădure de flori albe și parfumate. Suntem doar noi două, câteva albine, un melc leneș (care nu pare să se grăbească să ajungă la florile de soc) și sunetele înfundate care străbat din satul cufundat în odihna amiezei.
Miroase teribil și-mi afund și mai tare nasul în tufele încărcate de flori. Un puf galben îmi rămâne pe piele și mă gâdilă puțin. Strângem florile într-un coș vechi de nuiele. Le vom usca la soare ca să facem ceai peste iarnă. Am citit aici c-ar avea proprietăți miraculoase, așa că la iarnă intenționez să-l testez la capitolul răceală – gripă – sistem imunitar. Mama vrea să facă sirop, dupa o rețetă pe care o respectă cu sfințenie de ani de zile. Nu, nu insistați, nu vrea să mi-o dea. E secret de familie. Eu voi pregăti o socată după rețeta asta. Sper doar să avem parte de soare. Dar vorba lui tata. “Dupa atâta ploaie, musai să vină și câteva zile însorite”.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!