Sinuciderea ielelor am citit-o acasă, în grădina care odinioară o numeam a bunicii. Bunica nu mai e, iar eu încă nu m-am obișnuit cu absența ei. Nici cu noua denumire a grădinii. Cumva, o dată cu bunica a murit și copilăria mea. Liniștea aceea de vacanțe nesfârșite de vară, în care mergeam la țară c-un rucsac plin de cărți, pe care le devoram în grădină.
Nimic rău nu mi se putea întâmpla. Bunica era mereu acolo să mă protejeze și să pună pe fugă orice rău mi-ar fi ieșit în cale. Chiar dacă era vorba despre un rău fictiv, care mă amenința dintre paginile unei cărți.
Nu prea știu ce să scriu despre această carte. Am citit-o pe nerăsuflate. Am retrăit toate basmele și poveștile copilăriei. Atât cu sufletul de copil, cât și cu cel de adult. Și pot spune că m-am simțit la final infinit mai puternică.
Dacă ar fi să caracterizeze cartea printr-un singur cuvânt, acesta ar fi “empowerment”. Habar n-am cum să -l traduc în românește astfel încât să nu-i pierd absolut nicio nuanță. Procesul citirii ei a fost la fel ca și lumina lanternei cu care bunicul cauta seara, înainte de culcare, dacă nu s-a ascuns vrăjitoarea cea rea sub patul meu. A pus lumina în colțul acela întunecat al creierului meu, colț în care imaginația mea bogată de copil țesea imagini negre și înspăimântătoare cu toate personajele negative din poveștile pe care le citeam sau le auzeam.
Nu știu nici măcar acum dacă e un lucru bun sau rău. În termeni de dezvoltare a imaginației, cu siguranță a fost un lucru bun. În termeni de stimă de sine și încredere în forțele mele, a fost un lucru rău.
Mereu am trecut prin viață temându-mă. Atât de aspectele negative ale poveștilor care mi se puteau întâmpla și mie, cât și de acel “ce nu știu exact că s-a întâmplat, dar mi-l pot imagina”.
Nimeni nu ne zice ce se întâmplă după încheierea basmului. Nici ceea ce ar trebui să facem cu senzațiile pe care basmul le-a trezit în noi. Nimeni nu ne spune că e ok să suspectezi că personajul cel bun nu e chiar atât de perfect pe cât pare și că e ok să simți că personajul cel rău are în ochi blândețea unui personaj negativ.
Ana Mănescu reia personaje care ne-au populat copilaria și le izbăvește din rolurile astea categorice pozitiv/negativ, introducându-le acele nuanțe, pe care le descoperi abia la maturitate. Nimeni nu e eminamente bun sau rău. Nu trebuie să vedem viața în alb și negru. Nu mai e nevoie să ne ghidăm dupa eroii poveștilor din copilăria noastră, nu mai e necesar să ne ghidăm după ei.
E suficient să luminăm cu lanterna sub pat, să ne privim fricile cum se destramă în lumină, să ne asumăm umbrele și monștrii din noi și să pășim mai departe în viața de adult. O viață în care să nu mai tânjim să fim prințesa din turn care se cere salvată, ci o viață în care să ne construim propriul personaj de poveste. Pentru că ce-i atunci viața, dacă nu scrierea propriei povești în care noi suntem protagonistul?
Mai mult ca oricând, Ana Mănescu m-a făcut să mă întreb cât de corecte, psihologic vorbind, sunt poveștile cu care creștem sau ne creștem copiii. Cât de mult îi pregătesc pentru o viață emoțională sănătoasă? Cât rău sau cât bine le fac? Câtă presiune pun poveștile astea pe ei ca să intre în rolurile desemnate? Cum putem schimba asta altfel decât prin demitizarea lor? Exact ceea ce a reușit cu succes autoarea.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!
