Wowwwww, wowwwwww. Incredibil de frumos! Minunat. Unde sunteți?Asta îmi fu reacția la pozele trimise de fratele meu acu’ câteva luni, în prag de primăvară crudă. Printre crengi de copac cu funze de verde viu se zărea o apă ca din poveste – verde azurie, cu o chemare de basm. Mai că îmi închipuiam că e apa magică în care se scălda Făt-Frumos pentru a crește într-un an cât alții în șapte. Just magic, atracție iremediabilă. ”Stai, îmi spune frate-miu. Ți-am trimis doar o jumătate din lac. Să o vezi pe cealaltă, e sinistru. Absolut morbid. Te trec fiorii”.
Clic, download, văd poza. Urmează a doua. Revin, închid ochii. Uuuuuuu, pfffff: noroi, murdar, ruginiu, trist, deprimant. M-au trecut fiorii. M-au trecut, da, mai ales când , în mijloc de ape tulburi am zărit acoperișuri de case, pomi morți și-o turlă de biserică. Ca și într-un tablou apocaliptic, unde pictorul ar încerca să reprezinte ultima fărâmă de speranță, un ochi dumnezeiesc ce veghează nimicul după potop.
Mi-am propus ca în prima vizită acasă, să fie pe lista locurilor de văzut. Must do: atât de aproape de locul nașterii mele, iad și rai la un loc, pe Pământ. Înainte, google search, poze și povești. Se spune că e un loc unic în Romania și ca pozele făcute aici sunt de o frumusețe aparte. ”Nu zău!!! ”, îmi zic citind această aserțiune! Pozele mă impresionaseră și pe mine. De la extaz la chin, de la minune la … la… nici nu știu. În realitate, e ceva de nedescris.
Până acolo, înaintezi pe drumuri sălbatice de munte apusean, te pierzi între stânci gri și verde adânc de pădure. Nici picior de om. Personajul lui Hector Malot, aici, ar fi fost singur pe lume. E atât de verde, de pur, de calm. Pare drumul spre Rai: sus cerul clar, în jur copaci, departe o zonă stâncoasă albă, ruptă în munți. Abrupt, ca și un soi de operație în calota craniană a muntelui. Brrrrr! Să fie oare poarta ieșirii din Paradis? Pe măsură ce înaintezi, pădurea devine mai adâncă, muntele rănit mai apropiat. O depresiune ascunsă te înghite și de acolo, nicio altă soluție decât să te învârți în jurul lacului. Nu există dreapta, nu poți coti la stânga, ci te rotești pur și simplu pe fund de depresiune, păzit de arbori înalți și munți. În jurul unui lac. Ahhhh, zăresc o casă. Nu mișcă nimeni. Strig: ooooooo, aloooooo, uuuuu!!! O voce slabă îmi răspunde. Doar o voce, fără chip: ”Nu există alt drum, mergeți pe aici și vă întoarceți pe cealaltă parte a lacului”.
Așa făcurăm. Am început cu partea înfiorătoare – ape ruginii cu murmureală albă. Ați văzut în filmele cu personaje otrăvite spumele alea albe pe care le fac la gură înainte să-și dea duhul? Fix așa e clipocirea ce străbate lacul maroniu. ”Pe acolo cred că se varsă sterilul în apă”, îmi spune tata. Vezi?! Sunt niște butoaie, cu niște conducte, conductele aduc reziduurile cu apă. Apa se elimină, în lac se varsă doar partea chimică, doar materialul toxic rămas după exploatare”.
Ne adâncim amândoi în pădure, pe o cale ascunsă ce coboară înpre lac. Ignorăm pancartele cu accesul interzis, urmărind coloana ucigașă. ”Uite, conductele astea. Pe astea vine. De acolo de sus, prin pădure și de varsă în mijloc de lac, unde vezi bulbucii albi”. La câțiva metri mai încolo, un soi de buldozer, mașinărie greu de identificat pentru noi femeile, dar care fară dar și poate, pare o unealtă rea, de exploatare a munților.
Suntem la Geamăna. Localitatea sacrificată din inima Munților Metaliferi, unde cianura a înghițit case. În 1977, conform hotărârii tovarășului Nicolae Ceaușescu, începe exploatarea cuprului la Roșia Poieni. Satele aflate la poalele munților vor fi astfel sacrificate pentru a forma o groapă de otravă artificială: cuprul rămâne și plătește datoria statului, deșeurile toxice se decantează aici. Locuitorii au fost siliți să-și părăsească gospodăriile: Decretul din 1987 evacuează forțat aproximativ 400 de localnici. Casele lor sunt înghițite, încetul cu încetul, de mâluri contaminate. Astăzi, suprafața lacului depășește 160 ha. Sterilul e transportat prin conducte de oţel, de la munte la groapa toxică, decantat şi depozitat. Din 1986 până în zilele noastre.
Ajungem la partea frumoasă. Iazul Valea Șeșei – atât de albastru, de mirific. Apă din Rai pe Pământ, ai crede. Insula Paradisului. ”E culoarea dată de sulf, cianură și alte reziduuri otrăvitoare, explică tata. Am lucrat în mină cât am fost elev. Concentrat de metale. Otravă pură, nimic altceva, în ciuda frumuseții aparente”. Iată cum Raiul meu imaginar e iad cu aparențe înșelătoare. “Stop dreaming girl, deschide ochii, lumea nu e ceea ce pare!”. Privesc atent și da, văd copaci seci, gri, îngropați în apă. Doar câteva crengi ies la suprafață. Sunt găunoase, lipsite de viață. ”Dacă ar fi să aleg cadrul unui film de groază, locul acesta ar reprezenta cadrul ideal” , îmi spun gândurile înfiorate.
De-aș vrea să strig, nu m-ar auzi nimeni. Văd o casă departe, în buză de lac, un frigider plutind pe ape tulburi. Nicio mișcare. O liniște care mă sperie. Pe cealaltă parte, o biserică. Cred că în maxim doi ani, va fi înghițită de deșeurile toxice. Pare funcțională, ca și cele 3-5 case pe care le-am văzut pe parcurs. Nicun om, nici urmă de mișcare. Sat fantomă. Departe, pe cealaltă parte, o altă biserică. Îngropată în cenușiu. I-a rămas doar acoperișul: o dâră neagră-maronie și un astrucuş alb, ascuțit ca un ac.
Doamne, ce s-a întâmplat cu lumea ta? Otravă, iad, totul e sec. Iadul pare să fi coborât pe Pâmânt. 200 de metri adâncime. Aici se află cel mai mare zăcămănt de cupru din România şi al doilea ca mărime din Europa, cu peste 1 miliard de tone de minereu de cupru și sulf. Acest loc e numit de ecologiști – bomba ecologică de pe Valea Șeșei. Dar e mai mult de atât. Mult mai mult. Apele îi sunt verzi atrăgătoare, cenușii, ruginii ori albe ca otrava. All in one. Firicelele de apă ce curg alături sunt roșii, munții sunt crestați, pomii devitalizați stau drepți în ape tulburi. E înfiorător.
Pare-se că există și legenda unui blestem al locului. Doi frați, preot și învățător se certau neîncetat. Zi de zi. Trăiau în aceeași casă, dar nu se înțelegeau nicidecum. În aceste condiții, nevasta preotului muri de inima rea. În urma ei a rămas un copil de 6 ani. Acesta mergea zi de zi la mormântul mamei. Într-un final, copilul se prăpadi și el. Fu îngopat lângă mama sa, sub altarul bisericii unde slujea preotul. De necaz, într-o zi de primăvară, la Înviere, acesta, pierzându-și mințile, a scos lumea din biserică urlând: „Așa să prăpădească satul Geamăna și să se facă pulbere”.
S-ar zice că de acolo s-a tras toată povestea Iadului din Munții Metaliferi. Unul dintre cei 15 săteni rămași în sat susține că popa Ispas, dacă ar fi fost preot cu adevărat, nu ar fi trebuit să blesteme: “Un slujitor al lui Dumnezeu nu blestemă. Preotul care a blestemat, nu se poate să fi fost slujitorul lui Dumnezeu, a fost slujitorul lui dracu”.
V-am spus, e locul unde Raiul și Iadul par să fi coborât pe Pământ. Frumos și urât, atrăgător și înfricoșător, culoare și cenușiu, viață plutind în otravă, iluzie și realitate. Open your eyes- astăzi frumosul nu este deloc ceea ce pare a fi. Dați un search pe Google pentru a vedea pozele frumoase, impresionante, făcute de profesioniști. Minunate la vedere, otrăvitoare pentru natură. De vă interesează, găsiți până și pagina Facebook a Gemenei.
ALINA PETRAȘ este un suflet care îți cere să-l privești dincolo de cuvinte. Uneori este foarte simplă, alteori extrem de complicată. I-ar fi plăcut să se numească AVIVA și ca profesie, să fie creator de cuvinte. În viața reală este economist, scrie, face filme, visează la idealuri împlinite și cărți cu happy end. Muncește, aleargă, gândește neîncetat. Apoi devine conștientă și ia pauze. Se detașează de tot ce-i consumă energia și încearcă să facă ceea ce-i place. Ascultă natura, se plimbă în voie, scrijelește cuvinte și intră în relație cu propria-i sensibilitate. E pasionată de psihologie și îi place să navigheze printre cuvinte bine exprimate. Muntele și starea de bine de acasă, de la ea din Ardeal, îi lipsesc adesea. Respectă oamenii buni și viața trăită frumos. Când o lovește inspirația, expediază câte un text în CutiaDeCarton.
credit foto – Alina Petraș