Alexander Babia – Despre limite și continua lor depășire

Ce diferenţe percepi între sportivii de performanţă şi cei care practică artele marţiale?

Oricât de mult în karate există partea spirituală, îţi dai seama că trebuie să îţi duci corpul (din punct de vedere fizic) la un anumit randament. Prin aceasta, antrenamentele devin asemănătoare. Dacă scoţi variabila cu sport de performanţă, artele marţiale au o latură mai profundă prin filosofia care stă în spatele fiecărei artei marţiale. Dacă nu înţelegi această filosofie, rămâi la stadiul de sportiv de performanţă. Dacă treci de această limită, se transformă totul într-un stil de viaţă.

Ce înseamnă pentru tine (pe plan personal) reuşitele sportive de până acum?
Pentru mine reuşitele de până acum nu înseamnă aproape nimic. Sunt doar nişte titluri pe care le-am câştigat. Sunt importante, bineînţeles, dar nu reprezintă un scop precis, este o luptă cu mine însumi pentru a reuşi să fac ceea ce îmi propun.

Evocă un moment de dezamăgire când ai vrut să renunţi.

Nu m-am gândit niciodată să renunţ. Singurul lucru pe care mi l-aş dori ar fi o medalie olimpică, dar cum artele marţiale nu sunt considerate sporturi olimpice, va trebui probabil să mă reprofilez pe scrimă.

Ce anume te-a motivat să progresezi pentru a deveni cel mai bun?

Am învăţat întotdeauna mai mult din înfrângeri decât din victorii. Îmi aduc aminte de prima luptă la campionatul mondial când am luat bătaie. Şi îmi aduc aminte tocmai de acea luptă pentru că înainte să intru pe tatami (n.a. spaţiul de luptă) mă întrebam ce caut eu acolo. În mintea mea era ceva de genul: „Bun, acum amândoi păşim şi o să începem să dăm în noi pentru nimic”. Am rămas cu imaginea asta de la prima mea luptă care reprezintă un fel de anecdotă pentru mine. Acea luptă a fost foarte importantă deoarece am înţeles că trebuie să trec la un alt nivel. Al doilea salt calitativ a fost cu un alt rus. Şi el m-a bătut, un an mai târziu. A început meciul, am dominat primele 15 secunde, după care i-am prins piciorul, am încercat să-l secer şi el a sărit brusc. A fost de un echilibru care m-a şocat. Eram convins că o să-l surprind şi când a sărit am fost complet debusolat. Au urmat 3 minute şi jumătate de chin. Am dus lupta până la capăt pentru că mi-am promis că nu o să mai iau niciodată un K. O., dar au fost 3 minute interminabile.

Care sunt modelele tale in viata?

Nu am un model care să le înglobeze pe toate. Sunt părţi din mai multe personalităţi pe care le admir. Îmi place Bruce Lee pentru explozie. Îmi place Mohamed Ali pentru aroganţa şi siguranţa de sine pe care o afişa, jocul de picioare şi direcţia lui de stânga. Mi se pare fascinant modul în care se mişcă Tyson şi filosofia lui Ghandi. Îmi place un citat de-al lui care spune că dacă ură simţi, ură trebuie să exprimi. Eu traduc asta prin: trebuie să exprimi ceea ce simţi în interior.

Ce simţi în momentul în care păşeşti pe tatami (n. a. spaţiul de luptă)?

Când eşti acolo trebuie să îţi creezi o sferă, o bulă în care intri şi eşti tu cu tine, cu o umbră în faţă şi atât. Pătrund până la tine doar unele voci pe care le laşi tu să pătrundă. Auzi vocile suporterilor, simţi că sunt aproape de tine, dar în mintea ta eşti doar tu cu tine, tu care te lupţi cu o umbră. Şi oricât de mult ar urla la tine suporterii, dacă eu decid să renunţ la luptă, meciul s-a terminat. Atâta vreme cât tu nu cedezi, suporterii te ajută, antrenorul te ajută, familia te ajută, dar dacă tu decizi că nu mai vrei, că el e mai bun decât tine, totul este terminat.

Ce importanţă are esteticul în stilul de luptă al unui sportiv de performanţă?

Contează felul în care câştigi, esteticul joacă un rol secundar. Tu trebuie doar să termini lupta cât mai repede şi cât mai eficient.

Ne poţi explica ce se întâmplă cu tine în momentul în care lupţi într-o competiţie?

Nu lupt cu un adversar, ci mai degrabă cu mine însumi, cu propriile mele frici, slăbiciuni, dar, mai ales, cu propriile mele aşteptări. Sunt foarte gol când lupt. Sunt gol de orice. Şi faptul că sunt gol îmi permite să intru să acţione şi să ies. Tot timpul când intri într-o luptă, goleşti mintea şi îţi laşi corpul să preia controlul. Atunci când vezi o deschidere, nu te gândeşti să loveşti, pumnul loveşte singur. Doar reacţionezi la ceea ce se întâmplă, nu mai gândeşti. Când adversarul întinde mâna, tu nu mai stai să te gândeşti: a întins mâna, ce trebuie să fac? Pur şi simplu blochezi. De asta te-ai antrenat 6 luni înainte. Antrenându-te fizic atât de mult, îţi dezvolţi şi îţi întăreşti psihicul. La un moment dat fizicul nu mai duce şi atunci trebuie să-ţi găseşti resursa altundeva, şi le găseşti doar înăuntru… în spirit… suflet… pshic.

Cum îţi antrenezi psihicul?

La început poţi să duci corpul la epuizare. Ducându-l la epuizare, muşchii nu mai răspund. Tu eşti conştient că atâta timp cât respiri, te mai poţi mişca. Deci dacă mai respiri, încerci să mişti încă puţin şi treci încă puţin peste o limită pe care corpul tău o cunoştea. Corpul nu este conştient de acest lucru, el doar se încarcă. El va memoriza totul iar la prima competiţie îşi va aminti că poate să facă puţin mai mult decât credea el că poate să facă. Psihicul se întăreşte nu doar prin efort fizic, ci prin discuţii cu ceilalţi, lecturi, autosugestionare pozitivă, filme, muzică, adică prin tot ceea ce te inspiră şi te menţine într-o stare competiţională bună. Zilele dinaintea unei competiţii sunt cele mai importante deoarece un singur cuvânt spus aiurea pot distruge 6 luni de antrenament şi să te scoată din starea ta optimă. Pentru mine este important ca în săptămâna dinaintea unei competiţii importante să mă încarc făcând doar ceea ce vreau şi ceea ce îmi face plăcere în acel moment.