Soarele topea sub flăcările lui totul, dilatând aerul. În zare, imaginile dansau unele peste altele, pierzându-se dincolo de linia orizontului. Printre pleopele grele de somn, pe drumul de asfalt topit, se zărea doar o siluetă de nedeslușit. Primul care a ajuns la ea a fost sunetul. Lătrat de câni și-un vuiet prelung, tânguitor. “Oale avem. Oale smălțuite. Oale de toate formele și mărimile. Oale. Oale avem. Pe nuci le dăm. Nuci strângem”.
Silueta se oprea din când în când. Oameni toropiți de somn ieșeau din ogradă cu sacul cu nuci. Negociau mai mult prin semne, căci lenea aceea de arșiță de iulie le topea până și cuvintele. Silueta creștea tot mai mult și mai mult, dansând în aerul care se încingea tot mai tare și mai tare.
Fetița se ridică de sub prunul umbros și alergă entuziasmată spre silueta care se transformă într-o căruță cu coviltir. Bomboanele roz cu dungi albe și dulceață de zmeură s-au topit în cornetul de hârtie maro, făcându-i degetele tot mai lipicioase. Ajunsă în dreptul căruței, se oprește pe trotuarul îngust, întinzând cornetul înspre ceilalți. V-am adus bomboane, strigă ea bucuroasă, iar bucuria i-a lungit buzele într-un zâmbet dincolo de urechile ei clăpăuge. De sub coviltir apar fețe de copii. Băieți și fete, de vârste diferite se uită la ea mirați, neștiind cum să reacționeze. Privesc întrebători la bărbatul cu pălărie neagră, cu boruri largi, care mână caii agale.
Omul își răsucește mustața, își ridică pe creștetul capului pălăria și o privește lung pe fetița cu cornetul cu bomboane. Zice ceva rapid, într-o limbă pe care ea n-o înțelege. Copiii scot un strigăt de bucurie. Omul oprește căruța, copiii se dau jos, alergând spre fetița cu bomboanele. Nu vorbesc aceeași limbă, dar bomboanele roz lipicioase n-au nevoie de prea multe cuvinte. Se topesc rapid în guri pofticioase, întinzând dâre lucioase, ca trasee de melci după ploaie, pe fețele arse de soare.
Copiii se privesc curioși, examinându-și corpurile și hainele și expresiile feței. Și-ar pune întrebari, dar nu știu cuvintele potrivite. Fetița atinge fustele înflorate și cosițele împletite cu funde ale celorlalte fetițe și scoate sunete de admirație. Ce frumoase sunt, exclamă ea. Fetițele zâmbesc cu încântare, îi fac semn să urce în căruță. Sfioasă, fetița privește fața tăcută a bărbatului. Acesta îi întinde mâna, ajutând-o să urce pe capra înaltă. Căruța e plină de oale emailate, saci cu nuci, mături și coșuri de nuiele. Fetițele îi fac semn să se întoarcă să-i împletească și ei codițe cu panglici colorate.
“Oale emailate avem. Oale, oale emailate avem. Pe nuci le dăm. Nuci. Pe nuci le dăm”. Vocea țigăncii cu fuste voluminoase, codițe împletite cu panglici colorate și salbă cu bănuți de argint se aude de dincolo de coviltirul înalt. Fetița râde fericită, trăgându-se de cosițele împletite strâns-strâns. Căruța ajunge în dreptul casei bunicilor ei. Bunica se târguiește de zor pentru un coș de nuiele și trei oale roșii cu buline albe. Varsă nucile în sacul țigăncii și o ajută să-l urce în spatele căruței. O vede pe fetiță și-o ceartă puțin că nu-i frumos să deranjeze așa oamenii din treaba lor. ” Nu-i problemă cu noi, se joacă și ea cu copiii” răspunde țiganca cu oalele. O ducem până la capătul satului și-o dăm jos acolo, completează ea.
Timpul în care căruța străbate satul, oprind din poartă în poartă, schimbând nuci pe oale și oale pe nuci nu pare să se dilate sub căldura dogoritoare. Cel puțin nu pentru fetița cu mâinile lipicioase de la bomboanele roz. Stă pe trotuar la margine de sat și le face cu mâna copiilor din căruța cu coviltir. Îi va revedea abia la anul. Un an întreg va visa cu ochii deschiși la satele și orașele și țările și munții și râurile pe care le va străbate căruța până va ajunge din nou la ea.
Bunicul îi spusese că țiganii sunt nomazi. N-a înțeles exact ce înseamnă. Atunci bunicul i-a explicat că ei n-au casă pe pământ ca toți oamenii. Casa lor e pe roți și asta le permite să călătorească prin toată lumea. Explicația bunicului a aprins imaginația fetiței, care nu putea sta locului. Așa se face că fetița a început să viseze cu ochii deschiși la căruța cu coviltir cu care va face și ea înconjurul lumii când va crește mare. Până atunci trebuie să se mulțumească cu așteptarea acestei zile unice în an, când șatra de țigani trece agale prin satul bunicilor, schimbând nuci pe oale și oale pe nuci.
Ce vrei să te faci când vei fi mare? era întrebată fetița mereu. Țigancă cu oale, răspundea ea, stârnind mirare pe fețele adulților. Anii au trecut, fetița a crescut. A învățat că nu-i frumos să zici țigan, ci rom, chiar dacă până și țiganii își zic câteodată tot țigani (află AICI de ce este insultător termenul “țigan”). A descoperit că viața lor nu e așa boemă cum visa ea, că e plină de lipsuri, prejudecăți, discriminări și probleme diverse. Și-a mai învățat că bunicul avea într-adevăr dreptate. Romii sunt nomazi, dovadă steagul lor, jumătatea de jos verde, pentru a simboliza câmpuri înverzite, jumătatea de sus albastră, pentru a imortaliza cerul senin, iar între ele o roată cu spițe, metaforă atât pentru drum, cât și pentru soarta lor schimbătoare și imprevizibilă.
Fetița nu-și mai dorește să crească mare și să fie țiganca cu oalele. Dar încă le mai admiră fustele înflorate și cosițele împletite cu panglici colorate și-i vine să le atingă salba cu bănuți de argint. Nu mai visează să cutreiere lumea într-o căruță cu coviltir, a schimbat căruța cu o dubiță a ei, numai a ei, cu care plănuiește să străbată mări și țări, exact cum își imagina în copilărie. Nu le mai cumpără copiilor bomboane roz lipicioase, dar strânge bani cu ajutorul cărora să scrie o istorie a romilor pentru copii.
Adultul în care s-a transformat fețita de odinioară crede în puterea poveștilor de-a uni oameni diferiți și a construi comunități, la fel cum intuiește că discriminarea nu poate fi combătută decât prin povești. Povești adevărate pe care să ni le spunem unii despre alții, povești care să ne ajute să ne ascultăm cu atenție, să empatizăm mai intens, să ne judecăm mai puțin, să ne respectăm mai mult și să nu mai lipim etichete unii pe frunțile celorlalți.
Și mai știe că toți copiii iubesc bomboanele lipicioase și joaca cu alți copii. Iar cu cât sunt mai diferiți de ei, cu atât mai bine.
Dacă doriţi să faceți și voi parte din poveste, vă invit să faceți o donație pentru Asociația Cu Alte Cuvinte. O descriere amănunțită a proiectului puteți citi Aici. Cât despre contul bancar, îl găsiți mai jos. Vă mulțumesc.
