Prima oară au apărut pe ulițele satului. Erau plini de zâmbet și de entuziam. Noi le-am dat bomboanele pe care tocmai le primisem de la ghizi. Apoi i-am văzut strângându-se în grupuri tot mai mari, venind în urma noastră. Ne-au ajuns repede, dar s-au îndepărtat puțin de noi, părăsind poteca bătătorită pentru o cărare mai micuță, paralelă cu drumul. “Pun pariu că ajungem acolo înaintea lor?” – am auzit-o pe fetița blondă, întrebându-i pe ceilalți.
Au ajuns într-adevăr. Drumul până sus la chilia lui Ambrozie a fost zbor pentru ei, siluete roz, dansând printre frunzele mușcate de toamnă. S-au jucat acolo, sus, o perioadă luungă de timp, până noi ne-am tras sufletul și ne-am făcut cinci mii de griji, jos, la baza stâncilor. O fi umed, o fi alunecos, sunt solide scările alea, aoleu, dacă o să cad, dacă amețesc, dacă pietrișul ăla fuge peste noi… Când am ajuns la chilie, au coborât, să ne facă loc. Au dat o tură după stânci, iar când ne-am așezat să mâncăm, i-am văzut ieșind din pădurice, așezându-se undeva departe, în spatele nostru. Erau sfioși și cuminți, chiar dacă pofta sclipea în ochii lor mari și inocenți.
S-au lăsat greu înduplecați să vină să mănânce cu noi. Cred că argumentul decisiv au fost dulciurile, care au început să tranziteze din rucsacurile noastre înspre mâinile lor. Apoi apa, apoi sandvișurile și gata, sfiala s-a topit ușor, ca și când nici n-ar fi fost. Am mers alături, de la chilie la Tabăra de sculptură de la Năieni. Ne-am oprit pe la biserica din stâncă și pe la mormintele tracice. Fetele ne-au povestit ce au găsit acolo, la morminte, atunci, demult, când le-au descoperit prima oară. Exact ca niște ghizi experimentați.
Din sat veneau alți și alți copii după noi. Ne-am continuat drumul, cu ei, cu câinii lor, intersectându-ne cu turma de căprițe și cu ciobanii. La statui ne-au rugat să le facem poze, deși nu au facebook sau telefoane mobile. Nu păreau deloc preocupați că nu vor vedea pozele alea niciodată. Râdeau, pozau, se hârjoneau cu cățeii sau între ei, se cățărau pe statui (în șlapi), dându-ne emoții să nu cumva să pățească ceva.
Obrajii erau tot mai roșii, pe măsură ce vântul ne pleznea pe toți tot mai puternic. În șlapi, cu niște pulovăre subțiri, copii n-aveau nicio treabă. Întreaga vale era scena lor, performând pentru noi o lecție de savoir vivre.
Mă simțeam stupid în bocancii mei de munte, cu geaca mea anti vânt și cu grijile mele de orășean, pe care puțin vânt îl bagă direct la spital, pe care orice stâncă îl sperie, transformându-se într-un posibil pericol. Îi priveam amuzată, întrebându-mă cum m-am pierdut pe drum, cum am ajuns s-o conving pe Simona aia mică, care cutreiera în neștire dealurile din #satuldepemalulSomeșului, să fie acum atât de stupid îndepărtată de lucrurile astea simple, curate, esențiale.
“Să vă țineți de școală, copii!” – le-a zis o doamnă din grup, scoțând din rucsac ultima pungă de bomboane. “Da, doamnă, ne ținem” – a răspuns fata cu pulovăr roz deschis. Cea cu câinele în brațe. Ea se va face polițistă. Celelalte ospătărițe. Iar cea mică, Maria, încă nu știe ce se va face. Momentan știe că-i place teribil chestia aia din sandvișul primit, chestia aia identificată ulterior ca fiind cașcaval. Maria mai are timp să se gândească. Grija ei cea mai mare este acum să-l convingă pe fratele ei să împartă cu ea bucata de cașcaval din sandvișul lui.
Fetele cele mari sunt deja departe. Merg la școală 4 km pe jos iarna, pt ca iarna nu circulă microbuzul școlar. Așa că merg pe jos, pentru că sunt determinate să ajungă ospătărițe și polițiste. Pentru că dacă ele ar fi polițiste, n-ar ezita să intre în curtea aia, sa o salveze pe Alexandra. Nu le-ar fi frică pentru c-ar avea curaj și pistol.
Mi-a stat inima în loc. N-aș fi crezut că povestea Alexandrei a ajuns în satul acela micuț, cuibărit între dealuri. Suna ciudat numele ei rostit de buzele alea fragede, de fetiță roz, cu obraji înroșiți de vânt. La fel de ciudat ca și povestea celor 4 km de mers pe jos, prin zăpadă.
Dar lucrurile sunt așa cum sunt. Și un lucru e cert. Astăzi am petrecut o zi halucinantă în satul în care crește polițista care o să o salveze pe Alexandra.
Credit foto #cutiadecarton