“5 trepte. A dat cu dreptul în stângul și a căzut. Cinci trepte s-a dus grămadă, până am prins-o eu și am oprit-o. S-o fi lovit și la coloană, habar nu am, da’ la cap sigur s-a lovit” – zise bărbatul, învârtind în mână șapca verde. “Și dumneavoastră cine sunteți? Sunteți familie?” – întreabă răstit, doamna de la triaj. “Nu, dragă, e un necunoscut. Femeia a căzut la metrou, s-a lovit la cap și nu-și mai amintește nimic. Dar absolut nimic. Domnul era acolo, a prins-o, a sunat la salvare și noi l-am luat cu noi, să povestească ce s-a întâmplat. Lăsați-l să intre, să explice ce și cum, doamna oricum nu știe nimic” – răspunde grăbită femeia de pe ambulanță, completând niște formulare.
Doamna amnezică privește speriată în jur, încercând să se agațe de ceva cunoscut. Avea gâtul blocat în guler, branulă cu perfuzie și cotul drept bandajat. Asistenta de la triaj se apleacă înspre ea, îndreptând rotilele căruciorului albastru. “Cum vă numiți? Știți unde sunteți?” – întreabă cu vocea îmblânzită. Femeia se uită la ea nedumerită. Pare un copil scos la tablă, așteptând să-i șoptească cineva răspunsul corect. Ne privește pe rând, cu răbdare, încurajându-ne parcă s-o ajutăm, să n-o lăsăm baltă tocmai acum. Oamenii lasă privirile în jos, unul după altul, secerați de milă și de neputință. Nimeni nu-i susține privirea. Femeia ridică ușor din umeri și zâmbește cu blândețe. “De ce ați plecat de acasă? Vă amintiți?” – continuă asistenta, cu o voce din ce în ce mai umană. Femeia încearcă să dea din cap, dar gulerul îi blochează mișcarea. “Cred că ieșise la cumpărături. Avea doar niște bani și o sacoșă. Nu are buletin, nu are nimic” – răspunde domnul de la metrou. “Bine, hai, intrați cu dânsa la domnu’ doctor! Să vedem ce reușim să facem” – spune asistenta.
O jumătate de oră mai târziu, domnul de la metrou pleacă, îndesându-și în cap șapca verde. Mă lasă neputincioasă în urma lui, gândindu-mă la toți oamenii necunoscuți care-și petrec sâmbetele la urgență, salvând străini pe scările de la metrou. Și la toți amnezicii, fără buletine sau telefoane de contact, care ajung la urgență. Oare ce se întâmplă cu ei dacă nu reușesc să-și amintească?Suntem fragili, ai dracului de fragili. Sunt suficiente 5 trepte să ne pierdem de lumea noastră. Și să n-o mai regăsim, poate, niciodată. O lecție dureroasă pe care am învățat-o astăzi, în camera de triaj de la spitalul bagdasar.
Nu mi-am putut scoate din minte ideea că doamna de la metrou nu-și va putea aminti, iar undeva, există o familie speriată care o caută. M-am tot întrebat ce se poate face pentru a fi mai ușor de găsit atunci când ai astfel de accidente? Soluția cea mai simplă (pe care am identificat-o eu) este să aveți întotdeauna la voi în portofel un act de identitate și un bilețel cu numere de contact și contraindicații medicale (dacă există). Salvatorii voștri vor căuta, cu siguranță, vreo urmă a identității voastre. Voi aveți alte soluții/ idei?
*** fotografie realizată de #cutiadecarton special pentru această postare. simțiți-vă liberi să o folosiți. precizând sursa, firește.