Veneția – Sărbătoare națională

Primul lucru pe care îl faci în Veneția este să te rătăcești. Indiferent câte hărți și ghiduri turistice ai consulta, indiferent câtă lume ai opri pe stradă ca să întrebi o direcție, este doar o chestiune de timp până ajungi în momentul acela limită în care habar nu ai unde ești și, mai ales, în ce direcție s-o apuci. Așa că singurul lucru înțelept pe care îl poți face este să te lași în voia sorții și să-ți porți pașii pe străduțele înguste. Trebuie să ridici privirea sus. Undeva, pe colțul unei clădiri, vei vedea la un moment dat o săgeată care să te direcționeze spre Piața San Marco.

Ridicată de Napoleon la rangul de cel mai frumos salon de recepție din Europa, Piața San Marco era sufocată de steaguri muticolore și de porumbei. Mulțimi zgomotoase așteaptă să înceapă parada militară. Era sărbătoare când ne-am rătăcit în Piața San Marco. Un fel de zilele orașului sau un Valentine’s Day al venețienilor. Cel puțin așa ne-a explicat nouă doamna de la recepția hostelului la care eram cazați. Am întrebat-o de ce toate femeile primesc de la necunoscuți trandafiri roșii. Sfântul Marcu este patronul orașului și ziua lui este sărbătoare națională. El a fost un protector înverșunat al iubirii autentice, de aceea este considerat sfântul îndrăgostiților de pretutindeni, iar Veneția este, prin definiție, unul dintre cele mai romantice orașe din lume, destinația perfectă pentru o lună de miere fabuloasă.

După regulamentara rătăcire pe străduțele fără nume, exact când pierdusem și cea din urmă rămășiță de speranță, am cotit la întâmplare. Un gang, o poartă și Piața San Marco s-a deschis brusc în fața noastră. Era imensă. Pur și simplu imensă. Ochiul nostru se obișnuise deja cu străduțele înguste și cu piațetele minuscule și tihnite. Piața San Marco respira sărbătoare prin toți porii. Venețieni amestecați cu turiști străini sau cu italieni veniți de peste tot, fremătau alături de steaguri în bătaia ușoară a vântului. Se agitau în fața basilicii și așteptau să înceapă ceremonia. Polițiști și jandarmi impuneau ordinea. “Per favore, un po’ di decenza!” – spuneau ei, abia șoptit, și oamenii se linișteau.

Gata. A început. Fanfara bate ritmul, soldații mărșăluiesc alături de niște oameni în costume de epocă. “Sunt reprezentanții vechilor caste venețiene” – le explică ghidul grupului de americani din spatele meu. “Fiecare are un obiect reprezentativ pentru meseria pe care o practică”. Privesc în tăcere. Oamenii sunt veseli. Au fețele usor roșii de emoție. Din când în când, câteva voci masculine se coalizează și urlă limpede “Viva Venezia! Viva Italia!”. Zăresc ceasul. Trebuie să fie celebrul Torro dell’ Orologio, turn construit în 1499 a cărui inscripție spune “Eu număr doar orele fericite”. Se spune că venețienii au fost atât de mândri de orologiul lor, încât i-ar fi orbit pe meșteri, ca să se asigure că nu vor putea construi niciodată un orologiu identic. În direcția opusă, vestitele coloane de lângă mal. Una are în vârf leul Sfântului Marco, iar cealaltă pe Sfântul Teodoro, al doilea protector al orașului, alături de o creatură necunoscută. Mie îmi pare un dragon. Sub coloanele astea se făceau execuții publice, de aceea superstițioșii se feresc să treacă pe acolo, să nu li se activeze ghinionul.

Fotografii hrănesc de zor porumbeii. Copii și îndrăgostiți zâmbesc în fotografii. Pe fundal, basilica sclipește tainic în ultimele raze roșiatice de soare. Curând, soarele va apune peste Grand Canale. Un steag imens este întins în piață. Venețienii sunt tare mândri de orașul lor. Îi scandează numele sacadat. Copiii aleargă pe sub steagul imens. La cafenele din jur, chelnerii aștern fețe de mese galbene, iar muzicienii își acordează instrumentele. În fiecare seară e muzică live. Frânturi de jazz se amestecă cu fâlfâiri de aripi și strigăte masculine “Viva Venezia! Viva Italia!”

La cortul Crucii Roșii trandafirii roșii sunt pe terminate. Strâng fonduri pentru acțiunile lor. Bărbații se plimbă pe stradă cu brațele pline de trandafiri roșii și îi împart femeilor cu un zâmbet. Turiștii se așează la mesele galbene. Sau se îndreaptă alene spre gondole. Să vezi apusul pe Grand Canale este obligatoriu. Alții se plimbă agale pe mal, cumpărând suveniruri. Eu mă opresc să admir dantelaria fină a Palatului Dogilor. Și parcă nu ma pot desprinde de umbrele acelea micuțe și perfecte, de trifoi cu patru foi, care cad fix la mijlocul geamurilor. Cum or fi făcut arhitecții calculele ca să obțină perfecțiunea asta? Voi afla probabil mâine, când voi vizita palatul. Astăzi e sărbătoare în Veneția și nimeni nu se ocupă cu lucruri atât de serioase. Așa că renunț. Mai iau o înghețată și mă așez aproape de cafenea, pe malul canalului. Soarele s-a dus. Oamenii se plimbă ținându-se de mână. Leul Sfântului Marcu mă privește imobil, iar jazzul îmi înmoaie inima. E sărbătoare în Veneția. Astăzi este vorba doar despre iubire. Dar de mâine redevenim turiști.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply