Frumusețea stă în detalii. Niciodată n-am conștientizat mai bine aceste cuvinte ca-n Veneția. Frumusețea se ivește aici de pretutindeni. Din iedera care se cațără nestingherită pe ziduri vechi de sute de ani. Din gesturile elegante ale gondolierului care aruncă în canal apa de ploaie, strânsă peste noapte în gondolă. Din tropăitul vesel al pescărușului care se apropie să-ți ciugulească firimiturile pe care i le întinzi în podul palmei.
Frumusețea miroase a rufe albe, întinse la uscat pe străduțe atât de înguste și atât de pustii, încât te întrebi dacă trăiește într-adevăr cineva acolo sau sunt folosite doar ca decor pentru turiști. Ea te surprinde prin modul brusc și prăpăstios în care fiecare străduță se înfundă în cele din urmă direct în canal.
Frumusețea se adună din frânturile cântecului fredonat de grațiosul bătrânel care desface steagul încurcat de vântul turbat al unei dimineți ploioase. Din mirosul de espresso doppio pe care îl soarbe apoi, cu înghițituri mici, pe băncuța de lângă steag, în timp ce-și citește liniștit ziarul. Din mirosul de glicină care te întâmpină la fiecare grilaj de fier, grilaj care protejează grădini interioare tăcute și secretoase. Sau terase amețitoare care se înalță colorate spre soare.
Frumusețe înseamnă sonerii estetizate. Doar în Veneția toate soneriile sunt transformate în fețe zâmbitoare și doar în Veneția porțile au cap de leu (stema orașului) pe post de ciocănel. Cu greu te poț abține să nu bați în ele și-apoi să alergi pe străduța îngustă și pustie și să te ascunzi după un cearceaf întins la uscat sau după o glastră de flori. Sau poate să te pitești într-o gondolă. Dar îti amintești că nu mai ai șase ani, strângi degetele în pumn să nu care cumva să te trădeze și îți continui vânătoarea de frumos.
Da. Frumusețea stă în detalii și Veneția este pe deplin conștientă de frumusețea ei. Te vrăjește, te îmbată, te seduce. Îți creează dependențe. Dependență de podurile minuscule în scări, care leagă straduțele între ele. De modul în care se reflectă, tremurând ușor, clădirile în apă. De drapelul orașului, contorsionat de vânt. De modul artistic în care timpul scorojește tencuiala, dezvelind totul, până ajunge direct la cărămida roșie. De bunicuțele care întind rufe pe balcon sau scutură și însoresc lenjeria de pat. De sunetul picăturilor de ploaie care cad dintr-o dată, tulburând imaginea reflectată în apă a clădirilor cu tencuiala scorojită. De firmele micuțe din fier forjat. Nu cred că trebuie să mai pomenesc de înghețata venețiană, care ți se topește ușor, ca o părere, de cerul gurii. E apoi râsul sănătos al copiilor care așteaptă startul tatălui ca să alerge porumbeii din piațete. Sau sunetul prelung AHOI, cu care se atenționază gondolierii de fiecare dată când dau colțul pe o altă străduță inundată. Un felinar vechi, un hotel micut, pitit printre tufele de glicină și trandafir sălbatic.
Băiatul cel creț citește sonetele lui Shakespeare, încălzindu-și cârlionții la soarele care tocmai s-a ridicat peste Grand Canale. Un copil și mai creț a transformat coada leului într-un tobogan performant și-acum se amuză alunecand de-a lungul ei. Gondolierului le cântă o canțonetă îndrăgostiților îmbrățișați. Fotolii baroce și pernele moi decorează orice gondolă. Pontonul de lemn e străjuit de-un felinar de câteva sute de ani. Oazele de verdeață inundă aproape orice casă și te ispitesc cu promisiuni de răcoare. Și-apoi mai este și modul absolut fantastic în care sunt semnalizate străduțele și direcțiile înspre marile piațete.
Mai presus de toate, frumusețea stă în ferestre. Dar asta este o cu totul altă poveste. Vine, vine și ea. Curând 🙂
** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!