Unde (mai) fug femeile agresate?!

Ce ia cu ea o femeie care fuge noaptea de-acasă? Ce pune în rucsac? Cu ce se îmbracă? Are timp să-și facă bagajul sau iese așa, cu halatul de casă și-n papuci? Pregătesc recuzita pentru protest și mă învârt bezmetică prin casă. Ce-aș face eu, dacă situația asta ar fi pe bune? Unde aș merge? Cum aș proceda? Conștientizez că n-am absolut nicio idee, așadar mă panichez. Și totuși? Ce fac alte femei într-o situație reală de viață? Un atac de panică nu le rezolvă situația. Chiar deloc.

Numele meu vine de la Simon. Simion a fost bunicul meu vitreg, bunicul cu care bunica mea maternă s-a recăsătorit în 1980, anul în care mă nășteam eu. Bunicul vitreg a devenit foarte repede bunicul nostru adevărat. Pentru că oricum pe cel adevărat îl cunoșteam doar din câteva povești, extrem de puține. Bunicul adevărat a fost multă vreme un subiect tabu în familia noastră. Bunicul Simion a fost un om “pâinea lui Dumnezeu”, cum se zice la mine în Ardeal. Avea vocea blândă și privirea vie și un mod foarte liniștit de-a descurca toate greutățile vieții. El i-a oferit bunicii mele materne ceea ce bunicul adevărat nu a reușit niciodată. Liniște, iubire, ajutor, susținere și acceptare.

Bunicul adevărat n-a fost un om rău. L-am cunoscut abia târziu, la bătrânețe. Apărea neanunțat la ușă, cu cadouri pentru noi, nepoatele lui. Regreta amarnic păcatele tinereții, și-ar fi vrut o reîmpăcare (măcar simbolică) cu bunica, dar a înțeles că trecutul nu poate fi anulat, oricâte regrete ai avea mai târziu.În tinerețe, bunicul suferea de patima geloziei. Așadar se lua de bunica din orice. Bunica era o femeia extraordinar de frumoasă, iar frumusețea și gelozia nu sunt absolut deloc compatibile. Motive de gelozie existau oricând. Până și străinul care trecea pe uliță și o întreba o direcție, constituia în mintea încinsă a bunicului un motiv de gelozie. Iar de la gelozie la bătaie, nu există decât un pas. Bunicul nu era totuși un om violent. Nu a ridicat niciodată mâna împotriva animalelor sau împotriva copiilor, de exemplu. Dar o bătea pe bunica sistematic. Ca să-și facă curaj, trecea pe la crâșmă înainte. Băutura făcea cureaua să lunece mai repede și estompa sunetele cataramei care mușca din carne.

Bunica stătea dreaptă ca un munte și îndura totul fără o lacrimă. Făcea parte din educația pe care o primise. Femeia trebuie să se supună bărbatului și să-i accepte totul fără scrâșnire. Inclusiv bătăile. Băutura și bătăile făceau parte din educația bunicului. În comunitățile de mineri prin care au trăit el cu bunica, gradul de bărbăție era măsurat în duritatea și violența cu care te impuneai în propria ta gospodărie. Violența domestică era ceva normal, firesc, practicabil. Demonstra că “ești bărbat” și că în casa ta “cântă cocoșul, nu găina”. Cel puțin așa te lăudai jos, în subteran, sau sus, în crâșmă.

Asta nu însemna că nu exista iubire. Nu. Bunicul o iubea obsesiv pe bunica. Aveau și momentele lor bune, când o ajuta prin casă, o ducea la dans, o răsfăța și se lauda cu frumusețea ei. Bunicul o iubea la nebunie pe mama, primul lor copil. Îi cumpăra haine frumoase și jucării, căci salariul de miner era foarte mare pe vremurile alea. Viața lor de familie fusese relativ frumoasă. Se căsătoriseră din dragoste, împotriva voinței părinților. O vreme a fost căsnicia perfectă. Apoi au apărut problemele. Mici crize de gelozie, verbală la început. Apoi o palmă la furie. Apoi un pumn. Crizele au devenit tot mai dese și mai violente. Spre final au rămas doar pumnii. Din ce în ce mai mulți și mai greu de îndurat.Bunica, însărcinată cu fratele mamei mele, a primit primul pumn în burtă. Acel pumn a declanșat în ea o forță impresionantă. Forța de a fugi de-acasă pentru a-și proteja copiii și propria ei viață. Forța de-a înfrunta toate greutățile vieții și a se susține singură financiar. Atunci a născut în mintea ei planul. Un plan pe care l-a pus în aplicare fără a mai da vreodată înapoi.

Bunica materna este femeia pe care am admirat-o mereu pt curaj. Atunci când planul zicea că gata cu crizele de gelozie, bătăile crunte și umilirile zilnice, și-a luat cei doi copii (unul dintre ei bebeluș) în brațe și a plecat de-acasă. A lasat tot. Casă, masă, slujbă, prieteni, familie, agoniseala de o viață. A plecat cu hainele de pe ea, cu banii strânși în cele câteva luni de când pusese în aplicare planul) și cu o valiză cu câteva lucruri de-ale copiilor. A început totul de la zero. Alt job, altă casă, alt sat, alți prieteni și într-un final, altă familie.Pe vremea aceea nu existau grupuri de suport sau programe care să ofere sprijin victimelor violenței domestice. A făcut totul după planul ei și cu ajutorul mamei ei, văduvă de razboi, mamă care la rândul ei și-a parăsit casa pentru a-și susține și ajuta fiica să treacă prin aceste greutăți ale vieții. A fi o femeie “în situația lor” însemna a fi “un paria”. Și totuși, bunica și-a asumat stigma socială și s-a luptat cu toate greutățile. Și a făcut asta având în fiecare zi un zâmbet și un cuvânt de recunoștință pe buze. Incredibilă femeie, zic eu. Frumoasă la exterior, dar, mai ales, pe interior. O femeie cu demnitate.

Bunica a fost bucătărească într-o școală, vânzătoare de bilete într-o haltă cfr și impegat de mișcare în aceeași haltă, apoi femeie de serviciu și îngrijitoare la secția “mama și copilul”, care exista pe vremuri la gara din Dej. Nu s-a dat înlături de la nimic, niciodată. Și-a crescut copiii într-o cămăruță atașată sălii de bilete din halta cfr situată între trei sate, răsfirate pe trei dealuri. Acolo, în mijlocul pustietății și-a drămuit munca și banii, optimismul și energia și i-a purtat în școli pe cei doi copii, dându-le o pâine în mână. Nici nu i-a păsat ce vorbeau oamenii despre ea. Că trăiește singură, că și-a părăsit bărbatul, că e săracă, că este o paria, că sigur este o curvă etc. Există o listă lungă de stigmate pe care vremurile și oamenii i le-au atribuit.

Le știți și voi, stigmatele astea încă se mai aplică tuturor femeilor care trăiesc povești de violență domestică. Societatea se pare că este întotdeauna mai aproape de agresori, decât de victime. Încă în mentalul colectiv există fraza “sigur a făcut ea ceva, de și-a meritat bătaia”.Bunica și-a văzut liniștită și modestă de viața ei. Iar atunci când s-a recăsătorit, la bătrânețe, a mai bifat o prejudecată. Asta numesc eu nonconformism. Atunci când regulile, tradițiile, practicile îți fac rău, să ai curajul să pleci de acolo și să trăiești conform propriilor tale reguli. Singura noastră datorie este să ne găsim fericirea. Nu suntem datori să facem “ce zice lumea”. Iar bunica și-a găsit fericirea alături de bunicul Simion, care a știut ce să-i ofere unei femei puternice și independente cum a fost ea, toată viața ei.

Pe bunica o chema Maria. Iar pe mine mă cheamă Simona-Maria. Simt uneori că port în mine amintirea lor, ca o prețioasă lecție despre curaj și dăruire.În memoria ei și din solidaritate cu toate femeile abuzate, am ieșit marți la protest. Datorită tăierilor bugetare (justifică primăria) singurul adăpost deschis nonstop pentru victimele violenței domestice se va închide începând cu 1 mai. Fără finanțare de la primărie, adăpostul nu-și mai poate acoperi costurile. “Există alte adăposturi în București, ce mare scofală!” -zice primăria, lăudându-se că susține financiar femeile abuzate să plece de-acasă.Ceea ce nu înțelege primăria este că nu există suficiente adăposturi pentru câte femei sunt abuzate zilnic (nici măcar câte sunt prevăzute de lege raportat la numărul de locuitori din acest oraș) și că femeile nu sunt bătute pe programul de bugetar, de la 8.00 la 16.00. De cele mai multe ori ele fug de-acasă noaptea, în plină criză conjugală, ajungând în stradă cu hainele de pe ele și cu copiii de mână. Iar un adăpost deschis nonstop este singurul loc în care pot fi ajutate.“De ce nu merg la poliție?” – mă puteți întreba voi. Deoarece circulă zeci și sute de știri despre poliția și justiția care protejează patriarhal agresorii, nu victimele. Pentru că poliția îndeamnă la împăcare și la a rămâne acolo, în mediul toxic și violent. Poliția și justiția au în agendă nu binele personal, ci o reducere a birocrației și a oricăror complicații pe cât posibil, chiar și atunci când recidiva este evidentă și demonstrabilă.Așadar o persoană în stare de șoc nu va apela la poliție. Deoarece știe că poliția nu-i poate oferi protecție. Nici măcar nu poate garanta că ordinul de restricție emis de un judecator poate fi pus în practică. Momentan, nu au acele brățări electronice prin care să poată monitoriza agresorii (sistemul este pe cale a se implementa, am înțeles din presă). Unde fug femeile abuzate? Într-un spațiu sigur unde au speranța că vor putea fi ajutate.

Este datoria statului să ofere astfel de spații sigure, cu personal calificat care să intervină profesionist pentru a ajuta victimele violenței domestice. Tot de datoria statului ține și înființarea de programe pentru agresori și monitorizarea lor pentru a nu recidiva. Astfel de activități ar trebui să fie susținute de taxele pe care le plătește fiecare cetățean. Ce se întâmplă atunci când statul nu-și face datoria, cheltuind nejustificat bugetul alocat unor astfel de activități sociale? Li se fură cetățenilor dreptul la propria lor viață, cum demonstrează șocantele cazuri apărute în presă de femei înjunghiate de partenerii lor în fața propriilor copii.

Poveștile de violență domestică nu (mai) trebuie ascunse sub preș. Fiecare dintre noi cunoaștem un caz de violență domestică în imediata noastră apropiere. Fiecare dintre noi putem acționa. Schimbarea e în mâinile noastre. Putem pune presiune pe autorități să-și facă treaba și să aibă grijă ce fac cu bugetele, oferind transparență și justificare pentru fiecare bănuț cheltuit. Știu că nu suntem obișnuiți cu asta, dar avem instrumentele necesare să facem acest lucru. Putem susține ONG-urile și inițiativele private care încearcă să suplinească golul creat de stat, prestând servicii acolo unde statul este incapabil să ofere ceva concret.

Cum îi putem susține? Las mai jos contactele singurului adăpost nonstop pentru victimele violenței domestice din București. Dacă acest text v-a trezit o emoție cât de mică, donați. Sau faceți un voluntariat. Implicarea fiecăruia dintre noi contează.

Ajutăm și noi cu o donație?

| SMS | 8833 | NETĂCERE
| 2 EURO | ASOCIAȚIA ANAISDirect în contul Asociației ANAIS:
Idea Bank
RO02ROIN910400108985RO02
Cod fiscal: 29523440
Cod SWIFT: ROINROBU
Cod BIC: ROINPayPal – contact@asociatia-anais.ro via www.paypal.com* credit foto #cutiadecarton

Leave a Reply