Șinca Veche

Lucruri stranii se povestesc despre Șinca Veche. Energii ciudate se spune c-ar circula pe acolo. Și binecuvântări nemaivăzue I-ar urmări pe cei care își pun o dorință curată, stând ferm în lumina care pătrunde prin turnul cioplit în stâncă. Coincidențe (și noi nu credem în coincidențe, nu-i așa?) și întâlniri neașteptate între oameni care nu s-au văzut de zeci de ani sunt povestite de cei care au trecut pe aici. Vindecări miraculoase și vise premonitorii au loc din când în când.

Aparate foto și camere video dereglate, care se pornesc și se opresc când vor ele, înregistrând pe peliculă sfere albe de lumină sau entități înveșmântate în mantii întunecate, sunt raportate de mai mulți oameni. Un cor bărbătesc care cântă muzică bisericească într-o română arhaică, de neînțeles pentru urechile noastre, a fost semnalat în unele relatări. Radiesteziștii înregistrează o activitate energetică specială. Iar oamenii locului completează tabloul cu istorii care mai de care mai bizaroide.

Templul Ursitelor, Templul Dorințelor, Templul Extratereștrilor, Mănăstirea săpată în piatră sau Templul de la Șinca Veche sunt tot atâtea denumiri ale acestui loc încărcat de mister. Misterul provine din faptul că nimeni nu știe cu exactitate cine și când a construit acest templu. Unii zic c-ar data de aproximativ 7000 de ani și îl raportează la o civilizație care a întemeiat și Templul Alb din Insula Șerpilor. Alții îl datează în secolul al XII lea, când a fost atestat de istoricul Gheorghe Șincai, originar din această zonă. Templul nu a putut fi datat cu precizie, în ciuda faptului că tehnica și metodele utilizate de istorici sunt tot mai avansate. Se vehiculează anul 1712, perioadă când bisericile ortodoxe erau interzise, populația Transilvaniei fiind convertită cu forța la catolicism.

La câțiva kilometri de templu, există un loc acoperit cu vegetație și terasat, înălțat deasupra formelor de relief naturale și asemănător cu o așezare dacică fortificată. A apărut astfel ipoteza că în apropiere ar fi existat o așezare dacică, templul fiind sanctuarul acestei așezări. Nimic nu-i oprește însă pe oameni să susțină că lăcașul ar fi fost construit cu mult înaintea dacilor, existând ipoteze (migraționiste) care trimit direct la civilizația dispărută a Atlantidei. Dar să nu intrăm în amănunte…

Dincolo de controversele legate de o posibilă datare, arhitectura sa neobișnuită naște, la rândul ei, alte controverse și mistere neelucidate (încă). Templul este săpat în întregime în stâncă. De fapt nu e chiar stâncă – stâncă, ci mai degrabă o gresie maleabilă. Inițial, existau nouă încăperi. Multe dintre ele s-au surpat, datorită intemperiilor și a vânătorilor de comori, care au săpat, căutând aur și alte metale prețioase. Templul conține două altare, total atipic bisericilor creștine.

Construcția nu avea acoperiș, fiind mascată total în deal. O structură de lemn protejează acum așezământul, ferindu-l de la degradarea provocată de ploi și de alunecările de teren. Cupola și ferestrele sunt tăiate în așa fel încât permit iluminatul natural. Prima încăpere cuprinde o boltă înaltă (aproximativ 10 m), asemănătoare cu o clopolniță. Se pare că a fost scobită din interior, iar gaura circulară din vârf, permite luminii solare să cadă direct lângă altarul celei de-a doua încăperi. Zvonistica spune că exact în acel loc, dacă te așezi în raza de lumină, orice dorință sinceră și rostită cu credință, îți ca fi îndeplinită. Este greu să ratezi punctul respectiv.

De-a lungul secolelor, de la oamenii care și-au materializat dorințe, roca s-a tocit puțin, provocând o adâncitură în pardosea. Tot zvonistica desemenează acel loc ca un fel de coridor al energiilor și spune că, sub pamânt, există un tunel secret care ajunge până la cetatea Râșnovului. Cea de-a doua încăpere, cea a altarului propriu-zis, multiplică și mai intens misterul originilor acestui loc. Steaua lui David, bustul lui Zalmoxe (sau al lui Isus, după alții) și semnul chinezesc yin-yang sunt simboluri care coexistă pașnic, sculptate în stânca aceluiași altar. Nu există nicio cruce creștină, deși este evident faptul că locul a fost folosit și de călugării ortodocși de-a lungul timpului. Rezistența anticomunistă din munții Făgărașului trebuie să fi folosit, la rândul ei, acest loc, ascuns privirii neștiutorilor.

Dealul Pleșu este cotat de săteni ca potențiator de întâmplări stranii. Dealul în sine este lipsit de vegetație, de aici și denumirea pleșuv. Diverși agronomi s-au încăpățânat, fără succes, să-l cultive. Locul pare iradiat, ca după aterizarea unei nave extraterestre (susțin unii). În schimb, vegetația de lângă acest deal misterios este cea mai bogată și mai sănătoasă decât oriunde altundeva. Animalele care se hrănesc cu iarba de aici dau mai mult lapte și nasc pui mai sănătoși și mai frumoși.

Obiceiul de a aduce haine, alimente și icoane, de a le lăsa înăuntru pentru a se încărca energetic și a fi folosite apoi pentru vindecarea oamenilor și a animalelor și binecuvântarea caselor este unul vechi, atât de vechi, că i s-au uitat originile. Se spune că în dealul Pleșu ar fi fost multe cristale de cuarț și de siliciu și că ele ar fi fost responsabile de emiterea energiei bizare a locului. Aceste cristale ar fi fost folosite în vechime pentru a comunica cu lumile superioare sau cu ființe din alte dimensiuni.

Tot de pe acest deal, tradiția roatei de foc, rostogolită de băieți de Sfântul Grigore pentru a-ți afla ursita, se continuă până în zilele noastre. De aici și o posibilă explicație a numelui Templul Ursitelor. Dar, mai sigur, denumirea vine de la faptul incontestabil că nicio fată care s-a rugat sincer și cu credință să-și găsească ursitul, dar abosolut nicio fată (așa zice legenda) nu a rămas nemăritată.

Noi am ajuns acolo într-o zi de iarnă geroasă. Pulbere fină de zăpadă ni se cernea pe umeri. Cerul era greu de atâta gri înghețat și vântul rece ne tăia respirația. La templu era pustiu. Un câine jucăuș s-a ținut după noi până sus, la intrarea în templu. L-am hrănit cu ultima felie de cozonac și ne-a lăsat să-i mângâiem blana umedă. În afară de energia iubirii nu am simțit nicio altă energie. Construcția în sine este impresionantă, dar mie nu mi-a vorbit. Poate nu m-am priceput să mă conectez la energiile ei. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat, a fost modul ingenios în care întreg așezământul a fost modernizat și protejat. Garduri din nuiele care să delimiteze zona, coșuri de gunoi mascate, un chioșc de suveniruri și birou de informații (atunci închis) construit ca un fel de căsută de hobbit, total îngropată în pământ, toate m-au fermecat total.

Este un exemplu concret că modernizarea se poate face discret, cu bun simț, estetic, fără a distruge elementele originale, ci punându-le și mai mult în valoare. Câteva băncuțe cu măsuțe la care să te oprești să mănânci un sandviș sau să bei o gură de cafea din termosul din dotare sunt mai mult decât binevenite. Coniferele te îmbată cu parfumul lor cleios și e atât de multă liniște încât ți-e greu să te obișnuiești cu ea. Cert este că este un loc ideal pentru a-ți aduna gândurile și a te opri puțin din ritmul obișnuit pentru a sta față în față cu tine însăți/ însuți. Nu știu cum stă treaba cu împlinirea dorințelor rostite în templul de lumină. Dar promit că vă povestec atunci când se vor împlini.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply