Silvia Codreanu – Terapie prin TEATRU

Scena e cufundată în întuneric ca într-o membrană protectoare. În mijlocul ei, actorii sunt acoperiți de-o pânză mișcătoare, care se unduiește precum un ocean în plină furtună. Se zbat să se elibereze. Se luptă o vreme, apoi explodează într-un dans nebunesc. Personaje cunoscute din povești sau filme cu tematică fantasy încep o petrecere de Halloween. Sunt foarte variate, aparent fără nicio legătură unele cu altele, dar fiecare având rolul lui esențial în economia întregului. Actorii se mișcă dezinvolt pe scenă. Se simte bucuria de-a fi acolo, în momentul acela unic și irepetabil. Sunt de-o sinceritate crudă, frapantă. Nu disimulează nimic, nu joacă un rol. Trăiesc clipa. Se joacă, se simt bine, sunt fericiți, sunt ei înșiși. Toată inocența din corporalitatea lor te emoționează până la lacrimi.

Nu, nu sunt actori profesioniști. Nu sunt nici actori amatori. Sunt oameni de diverse vârste cu diverse dizabilități. Dacă teatrul presupune un act mimetic, mimetismul este complet anulat în cazul lor. Ei trăiesc momentul evoluției lor scenice. Nu contează că se încurcă în pași. Sau că trebuie să li se șoptească uneori replica. Sau că se bâlbâie. Greșeala nu există ca noțiune pentru ei. Doar bucuria de-a fi atunci, acolo, liberi să se exprime cum pot și știu ei mai bine. Inocență și libertate. Acestea sunt cuvintele pe care le-aș folosi ca să rezum spectacolul Missing Halloween. Un spectacol care m-a impresionat până la lacrimi. Lacrimi de bucurie, firește.

Până în anul doi de facultate eram o fată timidă. Îmi ascundeam corpul după tricouri largi și blugi șterși. Mă așezam întotdeauna în ultima bancă. Nu interveneam într-o discuție, decât dacă mi se cerea explicit părerea. Mă mișcam ca o umbră, trăiam ca o umbră, mă simțeam că o umbră și, evident, treceam neobservată. Cursul de teatru pe care l-am făcut în facultate mi-a schimbat viața definitiv. După modulul de corporalitate, am învățat că corpul meu e valoros, indiferent de kilogramele în plus sau defectele pe care le văd eu în oglindă. Am învățat să mă iubesc. Am descoperit ce înseamnă să-ți eliberezi corpul din toate chingile fizice și mentale în care îl ținusem prizonier ani de zile. Pentru prima oară în viața mea m-am simțit liberă. Și-am devenit vizibilă. Pentru mine și pentru ceilalți.

Aceeași libertatea descoperită prin teatru o citeam acum pe fețele acestor oameni, care se mișcă pe scenă cu o infinită grație și delicatețe, în ciuda deficiențelor fizice care le cenzurează mișcările. “Limitele sunt doar în capul nostru. Când ceva lipsește, compensezi cu altceva, distragi atenția, creezi iluzia. Nimeni nu trebuie să vadă realitatea. Oamenii vin să trăiască magia” – aud în cap vocea profului meu de teatru.

Probabil prin prisma lecțiilor învățate pe propria mea piele, evaluez altfel prestația acestor oameni. Când ești în întuneric, așezat confortabil în scaunul de spectator, totul pare extrem de ușor. Tindem să fim hipercritici cu cei care performează în fața noastră. Atunci când aștepți în culise să se ridice cortina, ascultând cu inima strânsă zumzetul din sală, nimic nu mai pare ușor. Dacă o să uit replica? Dacă o să mă încurc în pași? Dacă partenerul meu nu o să mă prindă atunci când trebuie să cad în brațele lui? A învăța să joci teatru înseamnă a învăța lecțiile încrederii. A te lăsa să cazi în gol fără nicio secundă de ezitare. A te expune în fața celorlalți și a te deschide în fața reacțiilor lor. A avea încredere în tine, în regizor, în colegi, în spectatori. Dar, mai ales, în tine. Cred că tocmai din acest considerent, terapia prin teatru este cea mai potrivită pentru a-ți lucra stima de sine, a căpăta încredere în forțele proprii și a nu mai fi terorizat de părerile pe care le emit ceilalți despre tine.

Cad uneori în păcatul subiectivității atunci când mă entuziasmează ceva. Și pentru că nu vreau să vă dezinformez în legătură cu terapia prin teatru practicată la Alternativa 2003, am invitat-o la un ceai pe coordonatoarea acestui program, actrița Silvia Codreanu. Voiam să-i pun doar câteva întrebări, în special despre părțile mai puțin roz și provocările grele ale acestei activități, dar ne-am trezit discutând înflăcărat două ore și-am mai fi continuat. Încerc să sintetizez pentru voi subiectele abordate.

Cum a început totul? Care a fost primul impact și de ce ați ales să vă implicați în acest proiect?

M-am îndrăgostit din prima secundă. Eu n-am niciun fel de emoție să lucrez cu ei. Mi se pare foarte dificil să lucrezi cu persoane care vin deja cu un perete, cu o prejudecată, cu un anumit tip de educație de acasă. Oamenii sunt încorsetați deja când ies în societate, nu au puritatea pe care o dețin acești tineri, care nu au ridicat peretele acesta de nevoi imediate. Ei sunt așa. Cu toate la vedere. Prima interacțiune a fost o bucurie fantastică. Ei au fost circumspecți la început. Unii au venit către mine și-am interacționat direct. Alții doar m-au studiat. La ei totul funcționează pe senzorial. Miros, pipăit, atins, văz. Un transfer incredibil de energie și de emoție.

Ce metode folosiți? De ce terapie prin teatru? Cum a evoluat relația cu ei?

În primul rând, împrietenirea este vitală. Cunoașterea până în ultimul amănunt și cu ultima consecință. Adică și ei pe mine și eu pe ei. Nu mă ascund niciodată. Oricum nu aș reuși. Sunt grozavi de empatici. Te simt din prima. Intervin apoi chestiuni legate de a identifica abilitățile pe care le au. Mă refer aici la scris-citit. La foarte puțini există scris cursiv, citit cursiv. Majoritatea cunosc literele, au însă probleme de logopedie la nivel se rostire a cuvintelor. Unii nu leagă cuvinte în propoziții, alții nu leagă literele într-un cuvânt. Avem tineri cu sindrom Down și puțini cu autism, majoritatea fiind cu retard major, câțiva cu retard mediu înspre ușor.

Îi testez prin interacțiunea directă cu textul. Întâi îi pun să citească sau le citesc eu. Apoi începem să ne jucăm cu textul și să intrăm în lumea fabulatorie, în lumea interpretării, a caricaturii. Când deformezi realitatea, începe ludicul. În momentul în care dispare seriozitatea, apare libertatea de-a te juca, de a interacționa, de a te manifesta. Eu fac personajele. Ei se distrează foarte tare și se dezinhibă. Apoi își doresc să interpreteze și ei. De obicei fetele sunt primele. Învață practic prin imitare, ei fiind, prin natura lor, foarte mimetici. Una este când mișcarea și implicarea vine impusă din exterior și alta când motivul este în interior și tu alegi să participi, să fii activ, să te implici. Împreună facem totul. De la învățarea replicilor și a mișcărilor scenice, până la decor și la costume. Am jucat, de pildă, Shakespeare cu costume pictate de noi, cu mâinile noastre.

Un alt amănunt extrem de important este motivația. Le-am promis că spectacolul nu va rămâne în centru, că se ca juca într-un teatru adevărat. Că totul va fi public. Iar acest deadline i-a înnebunit de plăcere. Când s-au văzut pe scenă, în lumina reflectoarelor, a fost bucurie în stare pură.

Povestiți-ne puțin despre lucrul cu corporalitatea. Cum reușiti să-i motivați să memoreze replici și mișcări scenice?

Nu sunt genul de actor care să lucreze după reguli, ca la carte. Am însă o deosebită recunoștință pentru Stanislavski. El zice așa: întâi cercul mic și apoi cercul mare (deplasare – vorbire – armonizare a mișcării cu sunetul). Cercul mic înseamnă a înțelege situația în care te afli. Să înțelegi contextul. Să știi ce ți se întâmplă. Actorul când intră pe scenă, trebuie să știe de ce a intrat în acel spațiu, ce-l motivează. Pleci de la o situație convențională, pentru ca la sfârșit, interiorul nostru să se muleze foarte bine pe acel subiect. Asta le explic și lor. Dacă jucăm o scenă conflictuală, nu le spun eu cum să se certe. Le explic contextul, dar nu le spun cât de tare să țipe. Fiecare se implică emoțional atât cât poate. Nu m-am gândit niciodată să le explic că ăla e un personaj și că personajul ține brațul așa, sau ridică degetul într-un anume fel. Mă întreabă uneori “Da’ cum să fac?” Și eu le explic. “Păi dacă vine spre tine un câine să te muște, tu cum reacționezi? Uite, eu sunt câinele și te mușc acum de picior”. Și chiar mă prefac că sunt câine, iar ei reacționează instinctual, pentru că chiar cred că li se întâmplă asta.

Sunt uimitori. Au în ei curajul fantastic de-a se arunca în text sau într-o situație scenică și până la urmă într-un conflict care devine real pentru ei. Pentru ei nu există decât prezentul. Ei nu au amintiri despre copilăria lor, de pildă. Foarte rar cineva poate povesti, după o fotografie, când a fost făcută și în ce context. Trăiesc doar în prezent și nu există niciodată viitor. Nu trecut. Nu viitor. Ziua trecută e uitată.

Și cum își amintesc atunci replicile?

Prin exerciții de zi cu zi. Așa întreținem textul.

Cât timp lucrați efectiv la un spectacol?

4 până la 5 luni. Avem două spectacole pe an, iar luna decembrie este în întregime liberă.

Cum îi ajută teatrul în viața de zi cu zi?

Își însușesc ceea ce noi numim generic “deprinderi de viață independentă”. De exemplu deprind arta conversației. Iar asta nu e puțin lucru când se duc la un interviu de angajare. Sunt mai stăpâni și mai siguri pe ei înșiși. A ieși pe scenă și a fi aplaudat de public, este un act de mare curaj. Le crește stima de sine. Imitând niște acțiuni, ajung să și le însușească. Există acele exerciții clasice din teatru care te învață să traversezi scena cu un pahar cu apă, fără să-l verși. Imaginați-vă ce înseamnă să-i reușească un astfel de exercițiu unei persoane care s-a născut cu tremol la mâini. Sau atunci când o persoană cu probleme de glutiție este capabilă să muște, mestece, înghită și apoi să vorbească pe scenă. Marele test nu sunt vorbele din clasă, ci a urca 4-5 etaje de scări până la sala de spectacol, tu având o adevărată fobie de-a urca scările. Acesta este examenul de bază. Încerc să-i duc prin teatru în diverse locuri în care sunt solicitați nu doar fizic, ci și psihic, emoțional.

Aveți obiective specifice pentru fiecare spectacol?

Firește. Să le luăm cronologic. Primele două spectacole au vizat memoria și problemele de dicție. Primul a fost Caragiale. Al doilea Shakespeare. Ne-a ieșit un Shakespeare cu frazare corectă, cu acea rimă spartă, atât de caracteristică lui. Instrucția de Arnold Weske, a fost piesa care le-a testat rezistența la efortul fizic. A fost cea mai solicitantă piesă, dar cea mai îndrăgită de ei. A urmat Viva la Diva, spectacol în care ne-am concentrat pe cântat, pe ritm, măsură, muzicalitatea cuvintelor. Un spectacol colaj din Cehov, intitulat Iubiri, a încercat să scoată în evidență relațiile interumane. A reuși să convingi pe cineva care detestă contactul fizic să îmbrățișeze și să se lase îmbrățișat, este o mare realizare. Un concurs de Miss și Mister a fost sepectacolul în care accentul a căzut pe abilitățile lor practice, nu pe frumusețea fizică (deși de topeai când îi vedeai ce frumoși erau în rochii de gală și costume cu cravată). Am mers pe validare personală și creșterea stimei de sine. Penultimul spectacol, Magic Moments, a fost unul de dans. Adică de coordonare a mișcărilor pe sunet.

Cum v-a influențat personal această experiență? Sesizați schimbări în modul în care vă raportați la ceilalți?

M-au învățat nu prin vorbe, nu prin gesturi de eroism, ci prin nativul lor. Dacă ei pot trăi și pot fi fericiți, atunci pot și eu. Nu mai văd normalitate în ceea ce lumea percepe ca normalitate. Acolo, trăind printre ei, sunt și eu normală, iar ei cei mai normali. Eu sunt genul de instructor care facilitează contactul cu exteriorul. Dacă pot îi scot la o piesă de teatru, la o lansare de carte, într-o tabără la mare, la mers cu colindul sau la o înghețată la McDonalds. Suntem o gașcă de tineri mișto. Dar, înainte de toate, suntem prieteni.

Vă amintiți un moment recent de maximă împlinire sufletească?

Firește. O domnișoară care mi-a spus ” Eu nu mai vreau să fiu în următorul spectacol”. I-am răspuns bine și-am anunțat pe toată lumea că se retrage. Înainte să începem repetițiile am întrebat-o dacă nu cumva s-a răzgândit. A spus vehement nu. Așa că mi-am luat gândul. După primele repetiții, a venit să ceară un rol. “Da’ puțin”. Eu I-am dat text dublu față de cât a cerut ea. La următoarea repetiție a venit cu jumate dintre replici învățate. La următoarea repetiție era prima care își știa replicile în totalitate. Mi-a explodat inima de fericire. După câteva alte repetiții, vine la mine cu o propunere. “Putem face așa? Jumate din text învăț pe de rost și cealaltă jumătate înregistrăm?” Nu am simțit frustrare. Am simțit o bucurie teribilă că are discernământ. A venit cu soluția. Mi-a spus clar. Aici este limita mea. A știut să se autoevalueze.

Ce vă dă energie?

Nu știu. Așa m-am născut. Cred că sufăr de un deficit de repaus.

Nu vă demotivați niciodată?

Nu. Bucuria mea sunt ei. Aici se vede munca mea. Eu îmi doresc ca arta să devină utilă. Să schimbe lumea. Să transforme ceva în oamnei. Tinerii aceștia au nevoie de un mediu în care să se simtă integrați, acceptați, valorizați.

*** Fotografiile sunt realizate de spectaculoasa Dana Mitică, prin entuziasmul căreia s-au creat sincronicități între oameni și acest interviu a fost posibil. Albumul întreg al spectacolului Missing Halloween îl puteți admira aici.

*** Am avut deosebita bucurie de-a pregăti acest interviu pentru varianta tipărită a ziarului “Alternativa Noastră”, un alt proiect minunat al asociației Alternativa 2003.

*** Dacă doriți să susțineți proiectele asociației, puteți dona 2% din impozitul pe venit, completând anual acest formular. Dacă vreți să le faceți o mare bucurie, mergeți la spectacolele lor și aplaudați-i pentru munca extraordinară și curajul lor de-a ieși din zona de confort și-a se expune în fața publicului. Puteți să-i urmăriți și pe pagina lor de facebook, ca să fiți la curent cu proiectele lor.

Leave a Reply